Remediu împotriva tuturor
crizelor - citiți revista
“Salonul literar”!
Încerc degeaba să-mi amintesc de primul număr
al revistei Salonul Literar, apărut în Vrancea. Mi s-
a şters din memorie, regret. M-am uitat în Dicţionarul
General al Literaturii Române-DGLR (care cuprinde
şi reviste literare), revista vrânceană nu e pomenită
– e prezentată pe larg, în schimb, o revistă lunară
apărută la Arad cu acest nume, doar un an şi ceva,
din martie 1925 până în mai 1926, director: Al. T.
Stamatiad (cu colaboratori de prestigiu). Înţeleg li-
mitele acestui DGLR al Academiei Române (litera
S a apărut în 2007), dar chiar să nu fi auzit de
revista Salonul literar din Focşani mi se pare a fi
prea de tot – cu atât mai mult cu cât ea şi-a perpetuat
până azi apariţia (şi a avut colaboratori prestigioşi,
fără doar şi poate). Am deschis apoi „dicţionarul”
vrâncean intitulat „Vocaţie şi destin” (semnat de
Valeriu Anghel şi Al. Deşliu), nu e nicăieri Salonul
literar – deşi are 600 de fişe-portret, niciuna nu e
legată de revistele literare care au apărut în Vrancea.
Totuşi, în acest dicţionar local am descoperit la nu-
mele Corneliu Fotea (de care ştiam că se leagă
apariţia Salonului literar, sub egida Fundaţiei „Mio-
riţa”) că din 1998 apare revista Salonul literar la
Focşani – şi se potriveşte cu anul XIII de apariţie
trecut pe frontispiciul noii serii a Salonului literar
(ajuns la numărul 75, felicitări!) conduse de scrii-
torul-profesor Culiţă Ioan Uşurelu. Va să zică revista,
la iniţiativa scriitorului Corneliu Fotea (plecat la
Domnul) a preluat titulatura Salonului literar Dra-
gosloveni (de fostă tradiţie în Vrancea, dispărut
azi, graţie înţeleptei guvernări a actualului regim
politic din România, care nu mai găseşte bani pentru
literatura vrânceană). Să ne lămurim: revista cu
titlul Salonul literar, apărută la Focşani, n-are nici
o legătură cu pomenita Salonul literar de la Arad.
Imediat după Revoluţie a apărut în Vrancea publi-
caţia literară Revista V, care a fost îngropată de Florin
Muscalu şi Traian Olteanu. Personal, regret că după
Revoluţie n-au mai apărut revistele editate de licee
din Focşani: Preocupări (Ion Leu) şi Revista noastră
(Petrache Dima). Interesant, însă, azi apar la Adjud
două reviste editate de licee: Contraatac (Adrian
Botez) şi Nota Bene (Paul Spirescu; cu apariţie nere-
gulată). Pe când apărea revista Salonul literar, nu
existau pe piaţa literară vrânceană revistele de cultură
care apar şi azi, ambele fondate în 2001, Pro Saeculum
(Al. Deşliu, decedat; azi revista e perpetuată de Nina
Deşliu, redactor-şef Mircea Dinutz) şi Oglinda literară
(Gh. Neagu). Aşa că au dreptate să se laude cei din
redacţie că Salonul literar e azi cea mai longevivă
revistă de cultură din Vrancea, revistă care s-a tot
reinventat în timp (de câţiva ani apare la Odobeşti,
admirabil, pe spezele scriitorului Culiţă Ioan Uşurelu,
autorităţile statului luându-şi mâna de pe ea; previzibil,
particularii nu se înghesuie să o sponsorizeze). Îm-
potriva tuturor crizelor, lectura Salonului literar poate
fi un remediu. Îi urez Salonului literar să-şi continue
aventura, merită.
Liviu Ioan STOICIU
Una dintre revistele din provincie care s-au impus după 1989 este şi Salonul literar din Focşani,
concurentă neostentativă a mai cunoscutelor Oglinda literară şi Pro Saeculum din acelaşi spaţiu cultural.
De regulă, publicaţiile din provincie apar pentru o scurtă perioadă, însă atunci când cei care le diriguiesc
sunt oameni pasionaţi şi pricepuţi în revuistică, ele au şanse de a fi longevive şi chiar să depăşească
interesul local. Este şi cazul Salonului literar, care a reuşit să străbată treisprezece ani de apariţie şi să
ajungă, iată, la un număr demn de a fi sărbătorit – 75. „Vinovat”, desigur, de asemenea performanţă este
profesorul Culiţă Ioan Uşurelu, căruia îi urez să ducă mai departe ceea ce a început cu atâta trudă, odată cu
împlinirea sa de om de condei!
Theodor CODREANU
An XIII - Nr. 75 - 2011
1
LA ANIVERSARE
ERAU VREMURI
FRUMOASE…
Din câte ţin minte, primul număr al Salonului literar a
apărut în februarie sau martie 1998 la iniţiativa şi stăruinţa
unui singur om – Corneliu Fotea, care se afla, în acea
vreme, pe picior de plecare de la Diplomatic TV, varianta
scrisă, unde a avut, vremelnic, funcţia de redactor-şef adjunct.
Mi-a cerut să-i dau un material, m-am conformat şi am trăit
un sentiment de reală satisfacţie la apariţia revistei, chiar
dacă articolul meu despre Viaţa la ţară fusese nefiresc
ajustat, iar, pe ansamblu, această primă tentativă nu era
tocmai o reuşită. În acel moment, se afla aproape singur, cu
un sprijin financiar precar, fără colaboratori şi sprijinitori
moral , dar cu dorinţa (nemărturisită) de a face concurenţă
Revistei V, coordonată de Traian Olteanu şi Florin Muscalu.
Jurnalistul-scriitor s-a mutat grabnic, cu tot cu revistă, la In-
spectoratul de Cultură, unde a beneficiat de sprijinul generos
al celui ce conducea atunci destinele culturii vrâncene, Puiu
Siru Paraschiv Usturoi : banii necesari, spaţiul de lucru, per-
spectiva de a pune o revistă pe picioare. În aceste condiţii s-
a format repede un nucleu de condeieri entuziaşti (Ion
Panait, Corneliu Fotea, Ioan Dumitru Denciu, Culiţă Ioan
Uşurelu) şi lucrurile au început să meargă!
Acestora li s-au adăugat, pe parcurs, Virginia şi Florin
Paraschiv, Florinel Agafiţei, Teodora Fîntînaru, Adrian Botez
şi Paul Spirescu, care au dat ce-aveau mai bun în ei, dar
greul, în acei ani (1998 – 2001), cât timp am colaborat şi eu,
l-au dus Corneliu Fotea şi Ion Panait, singurii dintre noi
care aveau pregătire şi experienţă gazetărească. Lucrurile
mergeau spre bine, ba unii dintre noi au scos câteva cărţi
notabile. Revista a apărut în formatul iniţial până la finalul
anului 2001, după care a fost continuată (în alt format) cu
succes de domnul profesor C.I. Uşurelu şi, iată-ne, ajunşi la
75 de numere, ceea ce impune, cu adevărat, respect. Au fost
vremuri frumoase: eram sinceri, credeam în ceea ce făceam
şi respiram mai degrabă romantism, străini de măruntele
vanităţi ce ne-au copleşit mai târziu! Urez actualei echipe
redacţionale succes pe mai departe!
Mircea DINUTZ
Când într-o zonă în care vinul este rege, unul îndreptăţit, naşte şi lucrează întru literatură o revistă - Salonul literar
- nu avem decât să ne bucurăm şi să fim încrezători că-n Vrancea, Mioriţa îşi are periodic un salon care îi face cinste.
La a 75-a apariţie, graţie eforturilor personale ale redactorului-şef, Culiţă Ioan Uşurelu, Salonul literar a
reuşit să se afirme ca o publicaţie ce merită citită şi, totodată, prin calitatea textelor publicate, onorează
Odobeştii, nu mai puţin colectivul redacţional.
Felicit pe Culiţă Ioan Uşurelu şi întreaga redacţie la momentul aniversar, dorindu-le în continuare numere
cât mai reuşite şi... sponsorizări generoase.
Cassian Maria SPIRIDON, directorul revistei „Convorbiri literare”
Fondatorii revistei “Salonul Literar” (de la stânga la dreapta):
Ion Dumitru Denciu, Mircea Dinutz, Corneliu Fotea, Culiţă Ioan Uşurelu, Ion Panait
2
An XIII - Nr. 75 - 2011
EDITORIAL
MITOCANU, LITERATURA
ȘI SUPRAVEGHEREA
SCRIITORILOR
Culiţă Ioan
UŞURELU
Era acum vreo şase
ani. Câţiva scriitori din
localitatea noastră au
fost chemaţi la o mani-
festare culturală în afara
judeţului. S-au întâlnit
în centrul oraşului.
- Ce facem, dragă
Mitrică? Vine maşina
de la Cultură? întreabă
Culiţă Ioan Uşurelu
Nicolae, nedumerit.
- Lasă, domnule, nu
te panica. Am rezolvat-o! spune Mitrică, având o mare
bucurie în priviri. Am aici omul... salvator! Iată-l!
Din spatele uriaş al prietenului nostru răsare un
omuleţ agitat, cam la 40 de ani, cu un cap mic şi turtit,
cu o frizură de boxer, cu urechile mari, cu o mustaţă
scurtă, cu o faţă zâmbitoare şi umilă. Zâmbetul îi deveni
rânjet când spuse:”Eu sunt, să trăiţi!”
- Să aveţi încredere în el, mi-a fost elev în V-VIII...
Copil de la ţară, cuminte, harnic, sărac şi cu o dorinţă
fierbinte de a deveni scriitor. N-are încă proprietatea
tuturor termenilor, confundă aniversarea cu comemorarea,
manipularea cu manipulantul şi altele de acestea, dar se
întâmplă şi la case mai mari... Ştie, în schimb, gramatică,
i-am predat-o eu... A scris un volum, pe care i l-am co-
rectat... Mai are şi altele. Profesorul de la seral al
băiatului ăsta spune că i-ar fi dat lui Lache nişte ma-
nuscrise pentru a i le bate la computer, iar elevul s-a
trecut drept autor. Nu ştiu care-i adevărul. Are voinţă,
dacă mai umblă şi la cultura generală, va fi bine. Ia zi,
Lache, aşa este?
- Da, să trăiţi, aşa-i! Eu am respect mare pentru pro-
fesori... Nu le trec pe dinainte... Numai că am o
problemă în familie, băiatul e grav bolnav, nu ştiu dacă
mai scapă, e...
- Termină, Lache! Unde te duc, în orice casă intri, la
orice simpozion mergi povesteşti cazul tău trist. Nu intri
în Uniune cu astfel de mărturisiri... Tot repetându-le, nu
mai impresionezi pe nimeni! Situaţiile disperate sunt
An XIII - Nr. 75 - 2011
duse de fiecare cu discreţie... Şi apoi, am văzut că băiatul
este bine, a început să-i crească părul care-i căzuse, deci
tratamentul a reuşit. Îşi scrie melodiile şi le interpretează.
Dumnezeu te va ajuta... dacă vei fi corect, omenos, că
în meseria ta omenia e o floare atât de rară….
- Dar cum te cheamă, că n-am auzit de tine? schimbă
Vasile tema discuţiei.
- Lache Câcâcea, să trăiţi!
- Cum Câcâcea! exclamă omul îngrozit. Şi n-ai
încercat schimbarea acestui nume? Alege un pseudonim,
eşti tânăr, ai un viitor literar, trebuie făcut ceva!
- Aveţi dreptate, să trăiţi! Mă voi gândi!
- I-am spus-o şi eu de câteva ori, intervine George,
premiat pentru poezie al Academiei. M-am uitat pe po-
vestirile sale, mai face confuzii... Dar dacă va sta pe lângă
noi, ne va duce pe ici, pe colo, va învăţa. Mai punem şi noi
câte o vorbă bună, ajunge el ceva!
- Peste o săptămână îl ducem la nea Fănică, îi va scrie
o prefaţă dacă îi respectă pretenţiile... literare, poate, mai
târziu, îi dă şi o recomandare, adaugă Mitrică.
- Eu am o maşină cu portbagaj mare, încăpătoare,
pentru orice pretenţie, îi duc şi al doilea volum în ma-
nuscris. Prietenul dv. de la Bucureşti, d-l Eugen Dămoc,
l-a informat şi despre titlul propus de mine la al doilea
volum. „Borta cheii”... i-am zis.
- „Borta cheii”? Îţi baţi joc de noi? Ăsta-i titlu? se
enervează Nicolae.
- Marele critic Rotărescu crede că titlul are o simbo-
listică anume, deci e bun…
- Dar cum ai ajuns tu la marele critic, când noi,
bătrânii, nici n-am atins pragul casei sale? întreabă, din
nou, George, care, se vedea, era deja iritat la culme.
- Ei, eu sunt ofiţer şi pătrund mai uşor în locurile
care mă interesează, să trăiţi!
- Aaa! exclamă George. Nu cumva eşti trimis pentru
a diviza scriitorii, odată dispersaţi fiind mai uşor de
manipulat? Eşti printre noi pentru a ne monitoriza?
- Ei, nici chiar aşa! răspunde, cu faţa roşie ca racul,
ofiţerul nostru, prins, parcă, în flagrant. Eu vin la dv. de
dragul literaturii. Mai am şi alte talente, sunt poliva-
lent...
- Dar pe la vreun cenaclu ai fost? îşi exprimă curio-
zitatea Nicolae.
3
EDITORIAL
- M-au îndemnat d-nii Mitrică, George şi alţii să merg
la cenaclurile din capitala judeţului şi din ţară. Şeful
unui cenaclu m-a încurajat, dar prea vrea să comande tu-
turor. M-am certat cu el după ce l-am reclamat că a
aranjat un sediu al Uniunii Scriitorilor pe care-l crede
proprietate personală. La alt cenaclu, în alt oraş, respon-
sabilul mi-a dat o funcţie la o revistă, dar colegii mă in-
vidiau, îmi blocau ascensiunea…Să ştiţi că eu scriu mult,
am publicat o carte deja, „Bate vântul frunza-n dungă”,
bine primită de critică, am luat şi un premiu pentru
debut, am terminat-o pe a doua, lucrez intens la a treia,
cu un titlu mai ciudat, „Balega roşie”, roman pe care îl
simt cum creşte în mine şi, după spusele unor comentatori,
va fi o reuşită. E ceva simbolic, nu-l înţelege toată lumea.
Aş vrea să intru în Uniunea Scriitorilor pentru că nu sunt
chiar un Nimeni cum credeţi...
- Dar ţi-a explicat poetul Eugen Dămoc despre
intenţia primăriei din oraşul tău, la îndemnul unui
consilier PSD (prieten cu primarul), de a scoate o pu-
blicaţie literară, deşi acolo există una respectabilă? Din
păcate, redactorul şef al celei existente este supărat pe
oficiali pentru că nu se ţine cont de singura instituţie
culturală din localitate, revista. Aşa că primăria vă dă
banii vouă, nu lui, cum ar fi cinstit...Vei fi secretar
general de redacţie, că mânuieşti bine calculatorul. E
un început bun pentru tine.
- Cu revista respectivă am colaborat deja, mi s-a
plătit tehnoredactarea, dar nu eram decât un simplu re-
dactor. Eu vreau neapărat funcţie, ca să mă implic în
politica publicaţiei…
Ascultăm polologhia individului, cu infantilismele
sale crase, şi nu ne credem urechilor. Umilul de adineaori,
dacă i-am dat atenţie, s-a transformat într-un obraznic
fără limite. Acest Câcâcea, în cei peste două sute de ki-
lometri, ne-a plictisit cu rezultatele sale de excepţie la
facultatea pe care o urma de la distanţă, cu talentele co-
piilor săi, cu planurile de mare vedetă, cu... Oricum,
eram conştienţi că nu se va da în lături de la nimic
pentru atingerea scopului. Ca să scăpăm de logoreea
sa, l-am rugat să ne spună pseudonimul ales. Zece kilo-
metri n-a mai vorbit şi deodată a strigat victorios: ”în
loc de Lache Câcâcea o să-mi zic... Gheorghe Câcâcea”.
Un râs homeric a izbucnit în automobilul „marelui”
autor. Parcă toţi nervii produşi de acest mic monstru
literar s-au descărcat şi minţile noastre, asaltate de
paranoia individului, s-au luminat brusc prin descoperirea
prostiei inimaginabile...şi, în acelaşi timp, imposibilitatea
noastră de a mai îndrepta ceva. Mitrică l-a pălmuit, ca
de obicei: “Măi, băiete, dar tu eşti de-a dreptul tâmpit!
Nu prenumele trebuie schimbat, ci numele! Învaţă, că
o să faci astfel de gafe în faţa televiziunilor şi vei
ajunge celebru, dar nu prin cărţi, ci prin prostie”. La
toate aceste „complimente”, Teacă - şoferul s-a bătut
cu palma peste frunte şi ne-a uluit din nou: „Am găsit!
MITOCANU, numele de fată al mamei, că eu l-am
4
iubit mult pe bunicul! Va deveni celebru prin mine. Mi-
tocanu plus Gheorghe, deci GHEORGHE MITOCANU.”
Am rămas împietriţi, nu mai aveam glas...Ne uitam
unii în ochii altora, eram neputincioşi în faţa acestei
imbecilităţii atât de viguroase...
Marin Preda descrisese cândva „tipul infect”, care
este dominat de o inventivitate greu de oprit, pe unde
trece introduce maimuţăreala şi creează o atmosferă
pestilenţială. Ei bine, Mitocanu s-a încadrat perfect în
portretul autorului „Moromeţilor”, şi-a calculat precis
paşii şi a lansat încă două cărţi într-un interval foarte
scurt. Noi, cei stimaţi atunci de autor, am lăudat scriitura,
era sărbătoarea lui, nu!, „scriitorul” a dat înregistrările
pe toate canalele TV locale şi naţionale, pe youtube, pe
toate sit-urile literare... A împroşcat planeta cu cronici-
le-i favorabile, ba, a dat şi celebra fotografie cu barba
sprijinită în pumn…Nea Fănică, la care s-a dus de mai
multe ori cu maşina sa încăpătoare, i-a lăudat cărţile, i-
a dat şi recomandare, iar norocul i-a surâs celui cu
tupeu. După numai 3-4 ani de „activitate literară”, i s-a
recunoscut calitatea de scriitor. Din acel moment, ofiţerul
n-a mai putut fi oprit: şi-a atacat şefii de la cenacluri,
pe Dămoc nu l-a mai primit prin casă motivând că, în
unele situaţii, nu-şi controlează „udul”, cenacliştii au
devenit nişte incapabili pentru că nu-i apreciau „capo-
doperele”, aşa că a venit să se înscrie la una din Ligi
tocmai reînfiinţată. N-a devenit membru (oamenii îi
cunoşteau trecutul şi nu l-a recomandat nimeni), dar re-
dactorul şef al unei reviste l-a numit adjunctul său.
Pentru a vedea de ce este capabil (va dovedi ulterior
că-i capabil de orice...).Deşi fusese avertizat de com-
portamentul ingratului (intenţia de a anula iniţiativele
culturale ale redacţiilor, asmuţirea colegilor unii împotriva
altora şi a tuturor contra şefului), redactorul şef a riscat
crezând că, văzând buna intenţie a celorlalţi, acest Ianus
va renunţa la prefăcătoria şi răutatea proverbiale. Şi
cum orice faptă bună trebuie pedepsită, frustratul l-a
atacat în presă pe cel care l-a numit, n-a renunţat nici la
celebra maximă care-i conduce viaţa: Divide et impera.
Este chiar convins că dezbinând va manipula mai uşor.
După ce şi-a trecut pe toate sit-urile noua funcţie,
piticul literar n-a mai răspuns la chemări. S-ar fi
implicat, a recunoscut în particular, doar dacă ar fi fost
plătit. Parcă-i prea de tot să ceri bani de la revista în
conducerea căreia eşti. Apoi a început să trateze dur co-
legii: nimeni nu mai avea talent, toţi erau inferiori,
chiar infractori…I s-a reproşat comportamentul. Răs-
pundea invariabil că-i membru al U.S.R, iar cine nu
este, nu există. Rudele de gradul I, cu preocupări
literare, erau atacate şi desconsiderate. A pornit un
adevărat paricid cultural jignind şi minimalizând meritele
”bătrânilor,”care ştiau de unde a pornit, a atacat pe cei
care i-au făcut cronici sau i-au dat spaţiu în reviste etc.
Responsabilii de cenaclu, şefii de reviste şi cei mai
răsăriţi dintre scriitorii locului erau nişte nulităţi, nişte
An XIII - Nr. 75 - 2011
EDITORIAL
ăia care nu-l vor putea egala niciodată…Ca şi cum
dorinţa fierbinte a acelora ar fi fost să meargă pe urmele
urât mirositoare ale unui Neica Nimeni.
Ura a devenit pentru acest ins un mod de existenţă,
un scop dominant. Are convingerea că pentru a da
măcar impresia de talent este necesar, zilnic, să faci, pe
furiş, un salt la beregata cuiva, prieten sau duşman.
Singurul „geniu”, în această atmosferă poluată de însuşi
„megastarul” nostru, rămâne, crede, doar el, Câcâcea-
Mitocanu. Recent am aflat că tot monitorizând cărţi,
reviste şi autori, a descoperit, în sfârşit, precum corbii
cadavrele, un loc de redactor şef rămas liber prin
retragerea fostului şef, loc din care va putea distruge
cariere, destine, conform principiilor sale. Vă daţi seama
că şi-ar atinge ţelul: va ajunge în fruntea unui colectiv
redacţional, pe care îl va manevra conform ordinelor
primite de la „centru”, conform nepriceperii proverbiale
şi permanentelor trădări care-l caracterizează. Misiunea
va fi îndeplinită, iar instinctele de manelist vor înăbuşi
piaţa literară. De unde vor veni banii? Vom afla…Sigur
nu de la el, omul care ia, nu dă arginţi…Nepăsându-i
de nimeni (are spatele atât de asigurat?), nu ne-am mira
ca într-o zi, pigmeul literar, împins de foamea sa de
bani şi de dorinţa de a linguşi şefii, dar şi de a avea
slugi, să ajungă la ora mărturisirilor (e la modă) şi,
crezând că va câştiga mult (până la ce sumă şi până la
ce gesturi penibile va merge?), să ne surprindă cu vreun
jurnal intitulat „Miliţianul şi literatura”, „Singur printre
scriitori”sau „Urmărindu-i pe scriitori”.
Fiind un caz patologic, urmăream în ce loc se va mai
infiltra, pentru că de la cele două cenacluri a fost alungat
(deşi el, în obrăznicia-i tipică, tot mai insistă să-şi facă
simţită prezenţa rău mirositoare, ba chiar vrea să citească
texte publicate deja de două - trei ori pe site sau le-a mai
citit şi altă dată, sperând că toţi au uitat) la cele câteva
reviste nu mai este agreat, la Ligă (unde nu a fost admis şi
de aceea o blama prin ziare) nu avea ce căuta. La cenaclu,
când intra fără să fie dorit, îşi nota, precum Catilina,pe
vremuri, numele celor care vor fi „executaţi” în viitoarele
materiale defăimătoare, făcea liste negre. Nu e de mirare
că, la fel ca marele Cicero, toţi se întreabă: ”Quousque
tandem abutere, Mitocane, patientia nostra”? (Abutere - a
abuza, Patientia - răbdare? De unde să audă astfel de
cuvinte acest sfertodoct?).
Nefiind primit nicăieri, a început, cum am anticipat,
să-şi descheie prohabul pe la toate ziarele din judeţ şi din
ţară pe unde are acoliţi (eiusdem farinae) şi pe toate
siturile literare. S-a oprit şi la „Cititor de…literatură” în-
chipuindu-şi că pe cale virtuală va putea să ascundă lipsa
de recunoştinţă, lipsa de respect, lipsa caracterului,
infamia, duplicitatea, laşitatea şi lăcomia caracteristice.
Mai speră că pe această cale nu se va afla că ia articolele
altora, apărute deja în presă, pe care le semnează cu
numele său celebru: Mitocanu. Fără a le schimba măcar
titlul. Se poate uşor demonstra acest fel mizerabil de a-şi
An XIII - Nr. 75 - 2011
însuşi ce nu-i al său. La început, respecta regulile impuse
de site, era un mieluşel. Ne şi întrebam ce-i cu el. E atât
de bolnav? N-a trecut mult până şi-a dat arama pe faţă. A
început să arunce cu invective, bădărănii, a provocat di-
versiuni. Pentru această atitudine impardonabilă, a fost
îndepărtat. Dar nu s-a lăsat: a găsit un nou site. A fost
alungat, pentru comportament necivilizat, şi de acolo. A
plecat cu coada între picioare spre altul. De data aceasta
directorul, al cărui adjunct a devenit, culmea, îi seamănă
la „talent”, la „cultură”, la stelele de pe umăr, la plagiat,
la metode de „lucrături”.. Este, aici, în elementul său:
vede în jur o pajişte plină de epoleţi laţi, umflaţi, coloraţi
(se ştie culoarea). Totuşi, prea se aseamănă cu şeful ca să
nu ajungă la un divorţ din cauza „potrivirii de caracter”.
Din acest punct culminant al carierei „literare”, de la în-
ălţimea studiilor liceale de la seral şi a celor superioare
de la distanţă, ca şi a misiunilor specifice, să vezi şi să nu
crezi, dă lecţii de literatură, de morală, de logică, de ves-
timentaţie, de...onoare..., ba mai trimite şi materiale de-
nigratoare dându-şi identitate falsă. Cui dă lecţii? Celor
care până mai ieri erau MAEŞTRI, DOMNI, STIMAŢI…
Îi îndeamnă pe toţi să fie „supertalentaţi”, „onorabili”
(spune asta un ins care nu ştie chestiuni elementare
despre limbă şi omenie, iar cei care l-au împrumutat
plâng după banii pierduţi). La vestimentaţie este şi mai
5
EDITORIAL
pretenţios: te îmbraci cu pardesiu negru şi ai cravată,
vrei să pari Sadoveanu, ai ochelari de vedere, te crezi
deja Marin Preda etc. Cei retraşi la pensie, care îndrăznesc
să editeze vreo publicaţie sau vreo carte, sunt doar nişte
„ghiftuiţi” din sponsorizările care năvălesc peste ei (aşa
o fi la el, că are funcţie) etc.
Toate înjurăturile aruncate în dreapta şi în stânga, ca
şi secreţiile otrăvite ale acestui Caţavencu ne îngrijorează
pentru că are o funcţie importantă de unde, uneori,
ameninţă. Recent, la un cenaclu, a şi recunoscut că are
misiunea de a ancheta, chiar de a se comporta ca la
anchetă în mediul literar, ceea ce a deranjat pe toţi
membrii prezenţi, care vor aduce la cunoştinţa şefilor
ofiţerului şi în presă comportamentul său de ţaţă. Dacă
ne gândim că tot timpul scrie (aşa cum scrie), că are
chiar responsabilităţi care necesită măcar zece ore
(zilnic) de urmărire a sit-urilor de tot felul, ne întrebăm
când mai are vreme pentru îndeplinirea sarcinilor de
serviciu? Sau doar aceasta este „munca” sa: ţinerea sub
observaţie a sit-urilor şi a autorilor…?
E drept că în tagma scriitoricească sunt uneori conflicte,
chiar lupte la baionetă, dar mai rar sunt flăcări de ură şi
convingeri (de origine psihopată?) ale unora care se consideră
genii. Mancurtul concluzionează chiar că toţi cei cu facultăţi
făcute la timp sunt „intelectuali de hârtie”şi scriitori minus-
culi…Porneşte războaie cu aceste persoane, care, ajunse la
final de carieră şi fără pretenţii de scriitori cu reputaţie
mondială, n-au nimic de pierdut în conflictele produse de
prostia Mitocanului. Pierde doar el, aflându-se cine a fost,
cine este şi cu ce se ocupă. Poate şi cei care i-au dat sarcini
ar trebui să-l tragă de urechi că prea se dă în stambă. În loc
să mulţumească lui Dumnezeu pentru norocul de a ajunge
„scriitor” într-un timp atât de scurt (toţi se miră cum de-a
fost posibil saltul de la zero la vârful piramidei), el scoate
permanent ghearele din te(r)ci pentru că doar aşa, speră, va
forţa juriile de la concursurilor literare şi redacţiile revistelor,
care, într-un final, vor ceda şi-i vor acorda încă o diplomă
de participare, pe care s-o etaleze la vreo serbare. Aşa cum
a făcut-o şi până acum, când pereţii locaţiei pentru lansare
erau mânjiţi cu astfel de hârtii penibile. Gâgă-literatul
mârâie, probabil fericit, gândind că-i un mare dulău în
grădina literară personală sau a satului/oraşului în care lo-
cuieşte, când, de fapt, nu-i decât un pekinez amărât, care
tremură de invidie numai când miroase drumul şi simte
copacul „însemnat” de vreun pitbull (literar).
În aceste zile, când unii dintre cetăţenii corecţi pronunţă
în public vreun adevăr incomod, ziariştii şi politicienii de
categorie joasă, dar şi inşii cu misiuni plătite reacţionează
cu intenţie clară: anularea sau măcar discreditarea imediată
a emitentului prin reviste, pe youtube, pe sit-uri, iar pro-
blematica pusă în discuţie este sugrumată din faşă. Colegii
au văzut cu ochiul liber că rolul individului poate fi uşor
detectat dacă-i urmărim traseul „literar”: pe unde a trecut
(locurile care produceau literatură adevărată) a încercat să
disperseze colective bine închegate, a intenţionat să preia
6
conducerea unor organizaţii, a iniţiat şi a adunat zvonurile
pentru a le dirija contra celui care i-ar descoperi maşinaţiunile,
şi-a permis chiar să acţioneze şi contra unor persoane care
ar fi - prin simpla prezenţă - o piedică în calea promovării
sale în câmpul literar, a trecut permanent pe la tipografii
pentru a controla sumele plătite pentru editarea unor cărţi
sau reviste, deşi redactorii şefi sau autorii cheltuiau din
veniturile proprii sau din împrumuturi. El trebuia să ştie
pentru a raporta sau doar pentru sine? Şi iată-l acum
trăgând sforile pentru a prelua conducerea unei publicaţii,
funcţie pentru care n-are competenţe, dar are altceva…
Ce? Recomandări? Cine şi-ar putea asuma un asemenea
risc? Cineva care nu-l cunoaşte... Împarte deja funcţii de
redactor-şef adjunct la creduli şi avertizează pe cei din site
că trebuie să fie atenţi cum scriu despre el că, având acum
revista, poate începe o campanie de denigrare împotriva
celor care nu-l cred geniu.
Fără a fi o Casandră, care anunţă permanent catastrofe,
mă tem că pe lângă fiecare grupare cu preocupări
artistice găsim şi câte un Mitocanu, cu misiunea sa
deloc literară. Bine ar fi să ne ferim de toţi aceşti falşi
intelectuali, „literaţi”, oameni (!?) care nu au nimic
sfânt decât banul, care n-au simţul măsurii şi uită
imediat binele ce li s-a făcut...Sigur că mulţi s-ar potrivi
portretului de mai sus, fiecare oraş, fiecare sat având
asemenea specimene jalnice, dar cititorii vor aprecia şi
vor selecta din literatura locală sau naţională. Ideal ar
fi să nu mai existe persoane de acest fel în peisajul
literar, dar când, din păcate, apar, să le deconspirăm, să
arătăm publicului adevărata faţă a unor lupi îmbrăcaţi
în piei de oaie. Doar aşa, în literatură, vor intra oameni
care sunt dedicaţi trup şi suflet domeniului respectiv,
altruişti care-şi dau ultimii bani pentru a derula programe
culturale. Departe de noi indivizii, care fac din artă o
rampă de lansare în politică, de avansare în funcţie
(grad) sau un mijloc de îmbogăţire!
An XIII - Nr. 75 - 2011
INTERVIU
Omul Cultural
Omul cultural nu se naşte, el se formează în funcţie de
nişte calităţi personale şi de unele funcţii ce i se dau (de
conducere, de organizare, de reprezentare). Mai totdeauna,
el se simte răspunzător nu numai de cele ale sale, ci şi de
cele ale altora, ale societăţii în care trăieşte...
CULIŢĂ IOAN UŞURELU: Sti-
mate maestre, după câte ştiu, sunteţi
unul dintre scriitorii cu cea mai în-
tinsă activitate - peste 60 de ani în
câmpia literelor române; aţi arat,
aţi semănat, aţi cules, v-aţi bucurat
de rodul talentului şi hărniciei dum-
neavoastră; asta şi pentru că, încă
de copil, aţi simţit o chemare ieşită
din comun către poezie. Cu toate
acestea aţi ajuns la Silvicultură şi
nu la Filologie! Cum s-a întâmplat?
RADU CÂRNECI: Stimate dom-
nule profesor, drumurile vieţii mele
au fost marcate de câteva întâmplări
misterioase, cu urmări aproape feri-
cite, am avut un destin bun, cred că
acolo sus, deasupra noastră, Cineva
m-a însemnat, iar ursitoarele au urmat
îndemnul acela absolut... Întrebarea
dumitale e de înţeles; răspântiile
mele, întâmplările deci, sunt poveşti
adevărate...
Prima dintre acestea este că m-
am născut într-un sat mărunt, Valea
lui Lal (între dealuri şi munţi), din
fostul judeţ Rîmnicu Sărat (Slam
Râmnic); era într-o vineri dimineaţa,
14 februarie 1928, cu mari zăpezi
acoperind totul: pădurile din preajmă
şi apa pârâului Câlnău şi, departe,
munţii Vrancei somnolând în ceaţă.
A doua întâmplare: la sfârşitul celor
şapte clase primare, profesorul Ion
Ghinioiu, care supraveghea exami-
narea absolvenţilor din douăzeci de
sate, m-a remarcat ca fiind primul
dintre toţi copiii). Acest bărbat de
chip şi suflet ales m-a smuls, pur şi
simplu, din acel colţ neştiut de lume,
An XIII - Nr. 75 - 2011
m-a dus la Liceul teoretic „Regele
Ferdinand“ din Rm. Sărat, am reuşit
ca bursier şi am parcurs cele opt
clase în doar şase ani!... Îmi face
plăcere să-mi amintesc de examenul
de bacalaureat, când am uimit comi-
sia prin faptul că am recitat în latină
din Ars amandi mai bine de un sfert
de oră! Mi s-a recomandat să mă în-
scriu la Facultatea de Litere şi Filo-
sofie, ceea ce s-a şi întâmplat...
C.I.U: Iertaţi-mă de întrerupere;
v-aş ruga să relataţi, pentru cititorii
noştri, acea admirabilă întâmplare
cu prof. George Călinescu…Mi se
pare elocventă în acest context...
R.C: Da, cu plăcere!, mai ales cã
de-a lungul timpului meu cultural m-
am referit în mai multe rânduri la di-
vinul critic şi la marile-i fapte spiri-
tuale... Deci, eram la examenul oral
la limba românã. Subliniez că profe-
sorul nu ţinea cont de acele bileţele,
nu o dată, formale. Prefera sã pună
întrebări, altele, spre a descoperi,
eventual, tineri cu har întru cele ale
scrisului şi culturii. Seria era de cinci
candidaţi, eu fiind ultimul; întrebare:
„Care poet, a cerut, pentru întâia dată,
să i se plătească opera tipărită?“ În-
trebare-încuietoare! Toţi au rămas
uluiţi: D-ta?, tăcere!, d-ta?, tăcere!...
d-ta (adică eu); ca într-o străfulgerare,
mi-a răsărit în gând, săgeată nebună,
şi am zis, cu voce aproape afirmativă:
- Macedonski. - Bravo!, a confirmat
profesorul, bravo! De unde ştii?...,
de unde vii? - Vin de la Liceul „Regele
Ferdinand“, din Rm. Sărat! - Cine ţi-
a fost îndrumător de lecturi? - Dl.
Radu Cârneci
prof. Ion Săndulescu! - Săndulescu!,
unul, ăla, brunet, cam voluntar, tip
deştept şi foarte bine pregătit, mi-a
fost coleg! Oricând ar onora această
catedră!... Bravo! mă bucur!...
C.I.U: Şi mai departe? Văd că
întâmplările devin determinante în
desfăşurarea vieţii dumneavoastră...
Un adevărat roman...
R.C: Viaţa fiecăruia e un roman...
Acum, iată una din întâmplări, care
mi-a schimbat viitorul... Era, deci,
în 1948, din motive de timp economic
sărac, deschiderea cursurilor univer-
sitare s-a amânat cu o lună de zile;
n-aveam de ce să pierd timpul în
Capitală; era octombrie, era spre
sfârşitul culesului, era seară şi am
prins ultimul tren spre Moldova, ul-
timul vagon, ultima scară, ultima
clipă... Asta a fost! Mai departe des-
tinul şi-a jucat rostul, aşa cum i s-a
poruncit din cer!... Da, am cunoscut
în tren o jună copilă, o liceană din
Suceava, de care m-am îndrăgostit
într-o clipă, un coup de foudre!...
Am renunţat la Bucureşti şi am intrat
la Facultatea de Silvicultură din
Câmpulung Moldovenesc (mutată
acolo din Capitală) unde, mai apoi,
7
INTERVIU
am adus-o şi pe cea care mi-a devenit
pereche definitivă. Între timp, facul-
tatea noastră s-a unit cu cea din Bra-
şov, unde am şi absolvit, devenind
ingineri pentru cultura pădurilor. Da,
acesta-i răspunsul (cam ocolit) la
întrebarea d-tale. Din această întâm-
plare majoră, au decurs, cu anii,
altele şi altele, care mai de care mai
spectaculoasă şi mai importantă. În
timp, întâlnindu-mă cu colegi de la
Bucureşti, aceştia au povestit că prof.
G. Călinescu şi-a exprimat în mai
multe rânduri regretul pentru plecarea
mea: - „Auzi, la Silvicultură! Ce să
facă el acolo? Locul său era aici! S-
a trădat pe sine însuşi, şi-a trădat
chemarea. Aveam un gând ales pentru
el...“ Asta a fost!...
C.I.U:Aţi rămas un romantic! Şi
multe din faptele dumneavoastră se
explică prin aceasta... Mă întorc
puţin în timpul de început literar.
Ca majoritatea colegilor generaţiei
dvs., aţi fost, într-un fel, tributar
proletcultismului epocii..., apoi v-
aţi îndreptat - v-aţi fixat! - pe o di-
mensiune interioară dintre cele mai
importante ale fiinţei umane, iubirea.
Dacă ar fi să mai începeţi o dată,
aţi face aceeaşi alegere? Ce bucurii
v-a adus această poezie?
R.C:Da, din păcate, aşa a fost;
atunci s-a dat cezarului mai mult
decât merita; da, iar unii chiar fără
să li se ceară. Proletcultismul anilor
’50 a însemnat un recul cultural mult
dăunător creaţiei spirituale româneşti.
S-a ridicat, însă, generaţia 60 a rea-
şezat în bună măsură lucrurile pe
făgaşul firesc din punct de vedere
estetic, reuşindu-se o revenire la tra-
diţiile naţionale. În ce mă priveşte -
da, ai dreptate! - am ştiut să ies din
contingent, am îndrăznit pe calea
regală a poeziei de iubire (nu am
zis de dragoste!, deosebirea este
esenţială, de taină!) care, de-a lungul
anilor, mi-a adus împliniri definitorii
în contextul liricii anilor ’70-’90.
Cărţile mele: Orgă şi iarbă (remarcată
de Perpessicius şi Vladimir Streinu),
Centaur îndrăgostit, Umbra femeii,
Grădina în formă de vis, dar, mai
ales, Cântarea Cântărilor (parafrază
8
modernă la celebrul poem din Vechiul
Testament, atribuit Regelui Solomon)
au pus definitiv pe creaţia mea marca
de aur a Poeziei de Iubire. Totodată
- în aceste volume - am re-adus în
folosire sonetul (asemeni unor re-
marcabili colegi: Doinaş, Dimov,
Vulpescu, Ion Horea, Tudor George,
Horia Zilieru ş.a.), acest gen potri-
vindu-se în mod deosebit liricii de
filosofia iubirii. Da, această poezie
mi-a adus notorietate, premii şi alte
alese bucurii ale împlinirii prin creaţie,
depăşind, într-un fel, biografia au-
torului.
C.I.U: Aţi omis, ori aţi uitat
câteva cărţi, pe care, în bibliografia
dvs., le cred importante: Banchetul,
Oracol deschis, Nobila stirpe, Timpul
judecător, Pasărea de cenuşă...
R.C:Stimate prietene, nu le-am
uitat! Îmi sunt la fel de dragi ca şi
cele mai sus numite; ele întregesc
(din interior) chipul autorului. Aces-
tea, dar şi antologiile din propria-mi
creaţie: Un spaţiu de dor (col. „Cele
mai frumoase poezii“ - 1980), Clipa
eternă (col. „Poeţi români contem-
porani - 1988), Heraldica iubirii
(col. „Biblioteca pentru toţi“ -1999)
îmi împodobesc sufletul şi conştiinţa
de om şi de creator de frumos...
C.I.U: Stimate maestre, fiindcă
aţi amintit de antologii, ce sunt aces-
tea, în concepţia dvs., ce rol le ho-
tărâţi?
R.C:Nu eu le hotărăsc funcţia de
cărţi alese, ori cărţi esenţiale, re-
prezentative pentru un gen, pentru o
temă, pentru un timp, pentru un grup
de autori etc.; consider antologiile
ca pe nişte bănci în care se tezauri-
zează importante date spirituale, ori-
când la dispoziţia celor interesaţi,
din care pot lua ceea ce le trebuie
fără dobândă sau restituire...
C.I.U:Nimeni - până la dvs. - n-
a mai încercat asemenea cuprinză-
toare cărţi tematice. Nu cunosc dacă
alte literaturi deţin asemenea ediţii
pe mari teme ale vieţii naturii, omului
şi creaţiei. Da, şi, iată, după o acti-
vitate literară prodigioasă de peste
o jumătate de secol, v-aţi reîntors la
pădurea atât de dragă sufletului dvs;
studiile pe care le-aţi scris, dar mai
ales marile antologii închinate pă-
durii. Cum v-aţi angajat la întocmirea
acestor cărţi care incumbă un volum
imens de muncă? Prima, mare an-
tologie a dvs., pe care o răsfoiesc
adesea cu plăcere, este cea care - în
patru volume – oglindeşte Poezia
pădurii române, în care semneazã
majoritatea poeţilor - de la cei po-
pulari la clasici, moderni şi con-
temporani. Aş spune cã e o carte de
neam păduros, cum, inegalabil, zicea
Blaga, şi, prin aceasta, statornic şi
de neînvins...
R.C:Domnule coleg, aş vrea să
mă explic mai pe larg, aş dori ca în
chipul poetului sã fie cuprins şi cel
al silvicultorului, care a profesat -
cu bună ştiinţă de carte şi dragoste
de natură în general şi de pădure în
special - aproape zece ani, timp su-
ficient pentru o temeinicã aşezare
într-o armonioasã împletire a celor
două mari iubiri: cea faţă de poezia
ca împlinire şi dăinuire prin spirit şi
cea faţă de marea fiinţă vegetală,
pădurea, cu toate ale sale! Sigur,
poezia de inspiraţie silvestră este o
permanenţă în creaţia-mi originală,
în cea de iubire cu filosofia sa exis-
tenţială, ca un fluid vital fără de în-
cetare!... Da, aşa mi-a fost dat, ca
atât Pădurea, ca şi Poezia să mă
prefere! Să mă aleagă! O întâmplare
de taină?!
C.I.U:O, da! Dumneavoastră aţi
împodobit ideea de pădure româ-
nească într-o aură de sublim şi de
ne-trecere, ca şi în cele trei volume
din Cinegetica. Vorbiţi-ne şi despre
cele-lalte mari antologii cu care aţi
înzestrat lirica românească. Nimeni,
până acum, n-a reuşit să adune, în
trei volume, Sonetul românesc, de
la Gheorghe Asachi - întemeietorul
- şi până azi, aproape 200 de ani;
mai adaug la aceste în-făptuiri splen-
dida ediţie antologică din Cântarea
Cântărilor! Cine are în biblioteca
sa aceste cărţi mari (unicate!) este
un om bogat şi poate fi prădat!...
R.C: Ei, să nu exagerăm!... M-aş
referi, doar, la Cântarea Cântărilor,
care cuprinde 16 variante (traduceri,
An XIII - Nr. 75 - 2011
INTERVIU
parafraze, dramatizări şi alte inter-
pretări) începând cu textul din Biblia
lui Şerban (1688) până azi. Dintre
cei selectaţi voi numi, cu preţuire
de urmaş-continuator, pe episcopul
de Blaj, Paul Petru Aron (1760), Sa-
muil Micu Clain (1795), I. Heliade
Rădulescu (1869), Iuliu Dragomi-
rescu (1901), Corneliu Moldovan
(1908), Marcel Romanescu (1925),
Gala Galaction şi Vasile Radu (1934),
Patriarhul Nicodim (1944), Ioan Ale-
xandru (1977), Dinu Ianculescu
(2008), Mitropolitul Bartolomeu Ana-
nia (2000). Acest op, ediţie de ex-
cepţie, constituie, fără tăgadă, (şi) o
istorie a gândirii poetice şi a evoluţiei
poeziei de iubire în limba română,
demonstrând din plin harul acestor
interpreţi.
C.I.U: Legat de Cântarea Cân-
tărilor - această capodoperă uni-
versală a Iubirii dintre Cer şi Pământ;
aş spune că sunteţi la vârsta când
trăiţi, în fapt, un vers de excepţie
(al dvs.!): „ne-mbrăţişăm tăcuţi cu
ton ascet...“, da, minunat! Şi totuşi,
stimate maestre, ce rol a avut femeia,
dragostea, în viaţa şi creaţia dvs.?..
R.C:Un rol important! Cel mai
important! Am fost, de la natură, un
căutător de frumuseţi adevărate, mer-
gând către desăvârşire. Bunele lecturi
esenţiale mi-au acutizat şi sensi-
bilizat simţirea şi dorinţa de perfec-
ţiune întru frumos, iar unul din in-
strumentele folosite la împlinirea
imnelor închinate iubirii a fost şi ră-
mâne Sonetul. Trei dintre întâiele-
mi cărţi cuprind numai sonete: „Um-
bra femeii“ (cu subtitlul: sonete de
încântare şi admiraţie), 1968, „Gră-
dina în formă de vis“ (noi sonete de
iubire, deci de iubire, nu de dragoste!)
1970, şi „Sonete“ (de iubire şi moar-
te), 1983. Sigur, în ceaţa de vis a
unor asemenea cărţi stăruia un chip
feminin, idealizat până la istovire,
ca la Petrarca, chip care-mi împo-
dobea somnul şi, mai ales, ne-somnul,
halucinând într-o împărăţie a irealu-
lui...Nicăieri-ca în poezia de iubire
- poetul nu se poate împlini până
dincolo de marginile fiinţei sale spi-
rituale, o demonstrează toţi marii
An XIII - Nr. 75 - 2011
creatori, de la Regele Solomon, la
Eminescu; este şi motivul care stă
la baza întocmirii antologiei Mari
Poeţi ai Iubirii din lirica universală,
la care trudesc de aproape zece ani,
procurându-mi alese bucurii sufleteşti,
adevărate desfătări întru spirit!...
Vezi dumneata, noi, traducătorii, că-
lătorim cu gândul în lumea autorilor
respectivi, le trăim viaţa, pasiunile
şi virtuţile, intrăm - ca nişte actori,
sau ca nişte hoţi! - în fiinţa lor şi de-
venim mai bogaţi, mai ştiutori de
Binele şi Răul ce se înfruntă de-a
lungul veacurilor până azi şi până
mereu... Da, poezia iubirii (a mea şi
a altora!) mi-a dăltuit fiinţa într-un
mod special, superior, esenţial; ei,
dar câte nu s-ar putea spune, pe
această temă eternă! Aici, chiar, m-
aş autocita cu un fragment dintr-un
poem despre Iubire, filosofând, des-
igur, despre rolul şi marea-i putere:
„... Iubirea-i axul cerurilor toate/În
mari rotiri cu muzici peste poate/
Un semn al ei, şi lumi cu lumi se-
adună/ Idei dansează, hăurile tună/
Stele-n ghirlande leagănă-se roate:/Iu-
birea-i axul cerurilor toate...“
C.I.U:Admirabilă definire a acestui
sentiment ceresc şi pământesc. Îmi
aminteşte de încheierea studiului sem-
nat de regretatul eseist Radu Enescu,
la antologia dvs. „Clipa eternă“ (Ed.
Eminescu, 1988). Spunea acest distins
(fost) student al lui Blaga: „... Radu
Cârneci, opera sa - amestec rafinat
de sensibilitate şi inteligenţă artistică,
de virtuozitate de orfevru şi de inspi-
raţie tumultuoasă, precum şi de în-
credere ilimitată în puterea Cuvântului
şi a frumosului - va dăinui. Pentru că
această apologie a iubirii prevesteşte
viitorul. Cel puţin şansa noastră cea
bună. Deoarece, în acest veac de hi-
pertrofie a inteligenţei, a gândirii cal-
culatoare, a lucidităţii adesea deza-
buzate, trebuie să reînvăţăm să iubim,
să nu mai comprimăm pute-rile afective
ale sufletului uman, pasiunile sale
generoase. Iar această sever selectată
antologie reprezintă un popas înalt
pe drumul indispensabilei şcoli a dra-
gostei autentice“. Cred, Stimate Maes-
tre, că această definire a poeziei dvs.
este una dintre cele mai potrivite artei
care v-a adus admirabile împliniri şi
satisfacţii spirituale... Dar şi familiale,
da, se spune că părinţii care au fete
sunt buni de pus la rană; dvs. aveţi
două fiice - şi ele pline de har, amân-
două personalităţi puternice, preţuite
în lumea artelor, şi care, la rându-le,
vă împodobesc. Se mai spune că aveţi
rarul cult al prieteniei - consecinţă a
sufletului dvs., a stării de graţie pe
care o emanaţi spre cei din preajmă
(ştiinţific vorbind, ar fi vorba de unde
alfa!); de asemenea, că aţi dori ca
prin puterea frumosului, a Poeziei,
să mântuiţi lumea (chiar şi pe Adam
şi Eva de păcatul originar!, să-i rea-
duceţi la puritatea din Paradisul pier-
dut, aşa cum reiese din finalul apoteotic
la „Cântarea Cântărilor“)... Credeţi
în această minune?...
R.C: Îţi mulţumesc, prietene, pen-
tru multele cuvinte măgulitoare!...
Aş vrea, însă, a-ţi atrage atenţia că
despre unele persoane (personalităţi!)
care au făcut ceva în viaţă, de la o
vreme, începe a se crea poveşti (se
intră în legendă!); când merg la Bacău
(unde am muncit peste 15 ani!) şi
mă întâlnesc, la un pahar de vin, cu
prieteni ori cunoscuţi, aud o serie de
minuni de care nu cred că sunt vino-
vat!... În legătură cu undele alfa: eu
cred că toţi le avem la naştere, con-
form afirmaţiei lui J.J. Rousseau că
l’homme est bon par la nature; deci,
toţi ne naştem, într-un fel, egali; ceea
ce se întâmplă cu fiinţa umană mai
apoi, depinde în cea mai mare măsură
de condiţiile sociale în care se dez-
voltă, de societatea căreia aparţine;
şi tot socialistul de la Geneva moti-
vează pentru diferenţele de mai târziu
dintre oameni, spunând despre cel
rău cum că la société l’as corompu;
da, societatea - bună, rea! - i-a schim-
bat destinul. Teorie mult discutată,
aprobată, dezavuată de-a lungul tim-
pului. Însă tare mă tem că astăzi este
foarte actuală, iar undele alfa se simt
din ce în ce mai rar.
În ce mă priveşte, la multele în-
tâmplări (la cele bune) am fost ajutat,
sfătuit, sprijinit; la rându-mi făcând
acelaşi lucru cu semenii, mai ales
9
INTERVIU
cu acei din oprimata parte a culturii.
Teoretic, da, mai ales prin poezie îi
vom re-aduce pe primii oameni în
Paradis! Practic?!... Poate, doar în
lumea de dincolo... Dar să ne rămână
măcar Poezia! Poezia speranţei...
C.I.U:O întâlnire cu dvs. este nu
doar plăcută, ci se constituie şi într-
o lecţie de viaţă, de relaţie cu lumea,
cu Natura, cu Divinitatea, fiind, to-
todată, un fel de istorie culturală a
ultimelor decenii din veacul trecut
şi a primului din cel de azi. Viaţa şi
opera dvs. sunt ca o carte deschisă,
încă neterminată. Mi-aş îngădui să
relatez şi să reamintesc celor ce vor
parcurge această convorbire, câteva
întâmplări, care au marcat viaţa so-
cial-culturală a Bacăului (şi nu nu-
mai!) care, în mare măsură, vi se
datorează. Poetul era dublat atunci
de omul cultural (termen pe care îl
folosiţi în publicistică, din când în
când). Ca preşedinte al Comitetului
regional Bacău de cultură şi artă,
ca redactor-şef al revistei „Ateneu“,
pe care aţi înfiinţat-o în 1964, ca
principal organizator al Festivalului
G. Bacovia (1971), când s-a dezvelit
statuia marelui Poet, pentru care aţi
stăruit timp de doi ani de zile. Se
înscriu toate acestea şi altele în
preocupările omului cultural?
R.C:Fără-ndoială, da, dar şi altele.
Omul cultural nu se naşte, el se for-
mează în funcţie de nişte calităţi
personale şi de unele funcţii ce i se
dau (de conducere, de organizare,
de reprezentare). Mai totdeauna, el
se simte răspunzător nu numai de
cele ale sale, ci şi de cele ale altora,
ale societăţii în care trăieşte (datorii,
interese generale, necesităţi). Împli-
nirile sale acoperă, de cele mai multe
ori, unele spaţii goale, devenind în
felul acesta important, sau foarte ne-
cesar, înscriindu-se astfel în istoria
acelui timp sau acelor locuri. Îmi
stă la îndemână un om exemplar atât
prin bogatele-i şi valoroasele-i scrieri
originale, cât şi prin faptele-i culturale,
de mare importanţă pentru cultura
naţională: prof. Eugen Simion. De-
venind academician şi, mai apoi,
preşedinte al celui mai înalt for al
10
ştiinţei şi culturii româneşti, prof.
Eugen Simion s-a angajat - preluând
ideea filosofului Constantin Noica -
şi a izbândit să facsimileze şi să edi-
teze întreaga operă eminesciană,
punând-o astfel la adăpost de vicisi-
tudinile vremilor viitoare. Să mai
adăugăm organizarea şi tipărirea Dic-
ţionarului Literaturii Române (6
vol.), ori editarea în formula Pleyade,
a unor mari scriitori români, eterni-
zându-i o dată în plus. De asemenea,
tipărind - pentru întâia oară! - Vulgata
- biblia de la Blaj, monument de
limbă română (1760-1761) după mai
bine de 200 de ani de la traducerea
acesteia de către preacinstitul episcop
Paul Petru Aron, denotă - din partea
prof. Eugen Simion - grija ca ase-
menea acte de identitate culturală
românească să nu se piardă, ci să
facă dovada bogăţiei noastre spiri-
tuale. Aş mai adăuga la acest foarte
sumar portret, faptul că tot sub ma-
gistratura sa (şi cu sprijinul efectiv
al unor preţuitori ai culturii, din con-
ducerea Ţării) s-a ridicat şi s-a dat
folosinţei publice noul şi modernul
edificiu al Bibliotecii Academiei Ro-
mâne... Da, un om exemplar, un in-
telectual fin, dar ferm şi demn în
iniţiativele sale. În acest fel consider
că se poate vorbi despre omul cultu-
ral; sigur că se pot adăuga detalii,
alte fapte de rang secundar, care ar
da chipului un plus de interes...
C.I.U:Sunt de-a dreptul încântat
de acest portret al academicianului
Eugen Simion, pe care şi eu îl admir,
chiar dacă aici este prezentat numai
în linii esenţiale. Vă consideraţi,
desigur şi dvs. un om cultural; atât
prin împlinirile de la Bacău, cât şi
prin traducerile din lirica universală
şi, de asemenea, prin marile antologii
dăruite literaturii naţionale, de care
viitorimea se va folosi, cu siguranţă.
De-a lungul timpului, prin funcţiile
pe care le-aţi deţinut, aţi ajutat mulţi
tineri, i-aţi publicat, i-aţi promovat,
i-aţi sprijinit la apariţia primelor
cărţi, iar la rubrica Pro amicitia - în
revista Ateneu - aţi scris despre căr-
ţile lor; majoritatea dintre aceştia,
recunoscători, vă vorbesc de bine,
vă laudă colegialitatea, preţuirea
profesională; alţii, puţini, au uitat
de acele momente, s-au străduit să
uite; sunteţi dezamăgit din acest
punct de vedere?
R.C:Domnule coleg, de-a lungul
vieţii mele, câţiva oameni cu suflet
ales au simţit, au zărit în fiinţa mea
o sămânţă bună, o lucire, poate, a
harului şi au înţeles să ajute la ivirea
şi afirmarea focului sacru. Eu, cum
n-aş fi făcut la fel cu mai tinerii
colegi întru afirmarea binelui?!..
Unul dintre marii poeţi pe care i-am
aşezat în limba română, libanezul
Kahlil Gibran (care s-a ilustrat şi în
pictură), în celebra sa carte Profetul,
spune (vorbind despre facerea de
bine): „... Fă binele când ţi se cere,/
dar, mai ales, fără să ţi se ceară,/
din înţelegere;/ .../ Da, fă binele
acum,/ în anotimpul dărniciei tale,/
iar nu în cel al celor de după tine...“!
Da, să slujim îndemnului acestui
mare mistic cu gândirea şi fapta şi
lumea va fi mai frumoasă, iar Marele
Absolut mai îngăduitor cu noi, tru-
ditorii întru Cuvânt...
C.I.U:Aţi tradus din lirica uni-
versală poeţi celebri: Regele Solo-
mon, Baudelaire, Kosovel, Senghor,
Gibran, Delmira Agustini - spre a-i
numi, doar, pe cei editaţi în volume;
se mai ştie că aveţi gata pentru tipar
acea antologie de Mari Poeţi ai
Iubirii din antichitate până azi; va
fi, desigur, un nou şi important eve-
niment literar. Spuneţi-mi cum tra-
du-ceţi, în litera textului sau în
spiritul acestuia, ce satisfacţii vă
procură traducerea, cum intraţi în
spiritul autorului în cauză?
R.C:Munca de traducător mi-a
procurat - mai ales în partea a doua
a vieţii - mari bucurii sufleteşti şi
estetice, mi-a adâncit gândirea poe-
tică prin accesul la formule diverse
de exprimare lirică şi, nu în ultimul
rând, mi-a demonstrat practic bo-
găţia şi plasticitatea limbii noastre,
în stare a cuprinde şi exprima cele
mai sofisticate ziceri poetice clasice
ori moderne. Fără-ndoială, tradu-
cerea unui poet important nu poate
fi realizată decât de un interpret pe
An XIII - Nr. 75 - 2011
INTERVIU
Toamna bacoviană 2011: lângă statuia lui Bacovia. La microfon - Radu Cârneci
măsură şi care să fie un sârguitor,
un tenace în ceea ce întreprinde.
Da, şi încă: să-i placă, să iubească
opera în cauză, să se supună cu fi-
delitate creatoare originalului. Altfel,
se întâmplă, ca în cazul lui Arghezi,
care, traducând câteva poeme din
Baudelaire, s-a exprimat mai mult
pe sine decât pe cel ce a semnat
„Florile răului“. Nu a reuşit să-şi
supună prea puternica-i personali-
tate, spre deosebire de Philippide,
care l-a tradus pe acelaşi autor în
spiritul şi litera operei originale.
Caut să combin cât mai armonios
cele două formule; în „Integrala li-
rică Baudelaire“ (pentru întâia oară
toată opera poetică a lui Ch. B.,
aşezată în limba română de un sin-
gur autor - R.C., Ed. Hyperion,
Chişinău, 1991) am căutat să prezint
un Baudelaire modern, într-un lim-
baj contemporan, elegant, fără a
dăuna esenţialităţii genialului poet.
Aceeaşi idee m-a condus şi în con-
struirea antologiei „Mari Poeţi ai
Iubirii“ din lirica universală, în
care, între cei peste 50 de semnatari,
sunt şi poeţi români excepţionali.
An XIII - Nr. 75 - 2011
Da, traducerile îmi întregesc fiinţa
spirituală, mă aşează în Împărăţia
Frumosului, în care Logosul poartă
cunună netrecătoare...
C.I.U:Da, bine aţi cuvântat despre
bine, sugerând o cale a împlinirii
personalităţii umane... Domnule Radu
Cârneci, sunteţi la vârsta împlinirilor
totale, preţuit, stimat! De pe acest
scaun al înţelepciunii, stăpân al unei
opere considerabile; spuneţi-mi ce
credeţi despre timpul cultural de azi,
ce sentimente vă încearcă, privind
creaţia, literatura mai ales?...
R.C:Primul deceniu de după re-
voluţie a fost unul al dezlănţuirilor,
al unor răzbunări, mai ales din
partea unor pretinşi creatori, al unor
neîmpliniţi care s-au considerat
frustraţi de regimul comunist; a ur-
mat (din păcate) şi se continuă de-
nigrarea unor scriitori importanţi,
minimalizarea acestora. Literatura
- aşa-zis de sertar - a fost puţină,
de calitate îndoielnică. Trebuie sem-
nalat însă cu satisfacţie, că scriitorii
adevăraţi şi-au continuat împlinirea
operei lor, iar noua generaţie s-a
re-legat de tradiţia fastă dintre cele
două războaie, repetând - din păcate
- atitudini şi formule de mult con-
sumate la noi şi în Europa. Desigur,
în ultimul deceniu au apărut poeţi,
prozatori şi critici literari talentaţi,
atât de necesari afirmării spiritului
naţional în context general. Cât
despre cei - câţiva - care maculează
chipurile unor creatori reprezentativi
- de ieri şi de azi - ba mai mult,
murdărind cu neruşinare însăşi fiinţa
Neamului, imaginea Ţării, să nu-i
ierte Marele Absolut la „Judecata
de apoi“, sau chiar mai devreme!...
Da, cu toate dramele, de care istoria
nu ne-a ocolit, dintotdeauna şi până
azi, rămân încrezător în destinul
poporului meu, şi îi prevăd peste
ani o împlinire pe măsura geniului
său creator...
C.I.U:Stimate maestre, vă mul-
ţumesc, vă rămân îndatorat pentru
această mult aşteptată întâlnire, în
care tonul mărturisirilor a fost lipsit
de năucitoarele conotaţii politice de
care, din păcate, cu greu vom scă-
pa...
R.C: Slavă Domnului că am reu-
şit, sper, un plăcut popas cultural.
11
ESEU
Între apofantic
și apofatic
Ce nu e sublim este inutil și vinovat
(Charles Baudelaire)
George POPA
Există un complex
dialectic de două cuvinte
greceşti, unde antiteza
este realizată prin simpla
intervenţie a unei con-
soane nazale : apofatic
însemnează negativ, apo-
fantic - afirmativ. Astfel,
este de observat că pro-
nunţarea cuvântului apo-
fantic implică o înălţare a
tonalităţii, pe când apofa-
George Popa
tic - o aplatizare. Prin ex-
tensie,„apofantic”
semnifică „vorbire care poate să facă să strălucească până
departe”, iar „apofatic” act tăgăduitor mergând până la te-
ribil. Natura dialectică afirmare/negare apare în toate mi-
turile marilor culturi, precum şi în sistemele filozofice.
Brahma, spiritul pozitiv, făureşte lumea împreună cu
Maya, iluzia, spiritul negativ. Filozofia presocratică, înce-
pând cu Heraclit, reflectă conceptul creaţie/distrugere. Pla-
ton opune lumii materiale, derivată şi efemeră, sfera
transcendentă a Ideilor primordiale eterne. Kant neagă po-
sibilitatea cunoaşterii de către om a numenului, a esenţei
lucrurilor, dar consideră că noi putem atinge absolutul prin
respectarea imperativului categoric al legii morale. Scho-
penhauer afirmă că lumea este o amăgire creată de simţu-
rile noastre şi că motorul ei este voinţa oarbă de a trăi, dar
află în muzică transcenderea atât a iluziei cât şi a răului.
Filozofia hegeliană împacă oponentele, fiinţă/ nefiinţă în
conceptul devenirii. Autorul Fenomenologiei spiritului cre-
dea însă în mod utopic că lupta dintre materie şi spirit este
pe cale să se încheie prin victoria spiritului, fapt contrazis
brutal de evoluţia ulterioară a istoriei. Heidegger recu-
noaşte că Fiinţa este destinată morţii (Sein zum Tode), dar
acest destin apofatic poate fi depăşit apofantic prin poezie,
prin artă în general, cu ajutorul cărora omul instituie pre-
12
zenturi absolute, idee preluată de la Hölderlin.Să urmărim
la diverşi creatori structura dinamică şi rezolvarea conflic-
tului dintre negare şi afirmare.
În tragedia greacă, la Euripide domină apofatica pasiu-
nilor umane devastatoare, iar la Sofocle intervenţia nefastă
a destinului, pentru ca în teatrul lui Eschile conflictul să se
rezolvă pozitiv prin Prometeu care înfruntă pe zei şi
creează pe om dăruindu-i flacăra raţiunii. Se observă că
trebuie mers invers în timp pentru a afla momentul apo-
fantic, decăderea fiind inerentă societăţii, culturii umane.
Spirit universal – filozof, medic, astronom, poet -
Omar Khayyam reia neîncetat în robaiyatele sale ideea
zădărniciei, a imposibilităţii cunoaşterii, a nimicniciei
lumii şi vieţii, a singurătăţii omului - faptul că „totul este
o minciună”; dar chemarea la detaşare spirituală şi sim-
bolul vinului ca modalitate de emancipare religioasă şi
de exaltare mistică a vieţii, alături de profunzimea şi fru-
museţea ideilor poetice şi a metaforelor – într-un cuvânt
– poezia absolută -, întrec infinit sumbrul apofatism :
„În astă seară vinul mă-nvaţă-un sens mai pur :/Cu
sânge cast de roze paharele ni-s pline/Şi cupa-i mode-
lată din închegat azur,/Iar noaptea-i pleoapa unei lăun-
trice lumine”.
Dante Alighieri, după ce aruncă în infern tot ce el a
crezut că, în numele credinţei creştine, dar şi al său per-
sonal, trebuie condamnat la arderea eternă (încât Hein-
rich Heine afirma că dacă la sfârşitul lumii Iisus va
mântui pe cei aflaţi în iad, nimeni nu va putea salva pe
cei condamnaţi la gheenă de către Dante), aşază ca inter-
mediu un purgator pentru cei pasibili de mântuire, pentru
ca în final, călăuzit de iubirea Beatricei, să orânduiască
în toată strălucirea Paradisul suind apofantic până la vi-
ziunea luminii orbitoare a Divinităţii „Chi move il sole e
l’altre stelle” – care mişcă soarele şi celelalte stele.
Francesco Petrarca, fiu de exilat, exilat el însuşi, ade-
vărata sa patrie fiind filozofia şi poezia trăite în solitudine,
după experienţa sublimă şi tragică a iubirii pentru „Laura
divină”, rezumă astfel circuitul apofantic-apofatic al vie-
ţii: dragostea învinge omul, virtutea învinge dragostea,
An XIII - Nr. 75 - 2011
ESEU
moartea învinge virtutea, gloria învinge moartea, timpul
învinge gloria. „Timpul ruinează totul şi îl aruncă în ui-
tare”. Rămâne numai Divinitatea, un veşnic prezent, o
veşnică lumină pe care se înscrie chipul Laurei.
Nimeni nu a descris şi condamnat răul, apofaticul ine-
rent omului, precum a făcut-o Shakespeare în piesele sale
„negre” - Regele Lear, Macbeth, Hamlet, Richard III, Ot-
hello etc. Dar tot el exorcizează teribila cruzime umană cu
ajutorul spiritului angelic, apofantic al eternului feminin,
prin personaje - fie sacrificate, precum Julieta, Ofelia, Cor-
delia, Desdemona, sau triumfând asupra demonicului pre-
cum Porţia, Hermiona, Perdita şi mai ales Miranda
(„uimire”) din ultima piesă, Furtuna. Dar în Sonete, propria
experienţă sufletească apofatică îl face pe „suavul Will” să
conchidă : „The men are bad and in their badness reign”
– oamenii sunt răi şi în răutate le place să domnească.
Este interesant periplul creaţiei lui Goethe. Pe fondul
unui erotism al întregii vieţi, început apofatic prin tragedia
tânărului Werter şi încheiat cu apofatismul din Elegia de
la Marienbad, unde poetul se plânge că a fost abandonat
de zeii dragostei, consecutiv refuzul tinerei de 19 ani, Ul-
rike von Levetzov, de a se mărita cu un bătrân de 73 de ani
- piesa Faust, scrisă de la 20 la 83 de ani, este un amestec
de magie, demonism, erotică şi crime (sunt ucişi Valentin,
Baucis şi Filemon), încheiat prin licenţă poetică intens apo-
fantic: mântuirea cerească a personajului datorită eternului
feminin care ne ridică pururea mai sus: „Das Ewig-Weibli-
che/ Zieht uns hinan”. Erotica se încheie în glorie divină.
Goethe este unul din cele mai bune exemple de estetică
aplicată în viaţă. Faust goethean va realiza şi el, ca şi Di-
vina Comedia, o sinteză a mitologiei antice şi creştine, şi
la poetul german vectorul îndelungii călătorii prin imaginar
va fi iubirea, dar umană, prea umană, pentru ca mântuirea
de demonismul călăuzitor al rătăcirilor etice să aibă loc de
abia în scenele finale. Faust este simbolul omului modern
ce avea să vie – închinător al materialităţii cu transformarea
antinomiei dumnezeu/diavol într-un motiv literar, scurtcir-
cuitând atât apofanticul cât şi apofaticul.
Poetul spiritualităţii absolute, Friedrich Hölderlin, a
slăvit ca puţini alţii, în accente sublime viaţa, iubirea,
creaţia poetică, priveliştile naturii, Alpii mai ales. Poezia
sa este un imn neîntrerupt pe ultime creste. Şi totuşi, un
lung poem cu accente repetate de glorificare cosmică, In
lieblicher Blaue - În albastru suav - după ce evocă des-
tinul tragic al lui Oedip, se încheie, intens apofatic : „A
trăi este o moarte, iar moartea este de asemenea o viaţă”.
Charles Baudelaire îşi deschide cartea Les fleurs du mal
- Florile răului – cu poezia de mare frumuseţe spirituală, Elé-
vation:…Tăgăduind urâtul şi întristări şi chin/ Cene
apasă zilnic ceţoasa noastră clipă,/Ferice de cel care cu
zvelta lui aripă/ Zvâcneşte către piscul eternului senin;/ Cel
ale cărui gânduri ca nişte ciocârlii,/Se-nalţă – auroră spre
purele tării./Plutind deasupra vieţii, el ştie să asculte/Ce
spun lăuntric crinii şi lucrurile mute./- urmată de Corespun-
derile, în care natura şi omul devin o monadă a unui cor
cosmic al senzaţiilor, poezia Farurile care evocă pe marii
An XIII - Nr. 75 - 2011
creatori ai artelor plastice, între care Leonardo da Vinci, Mi-
chelangelo, Rembrandt, Goya - simboluri ale eternităţii
umane, iar mai departe se adaugă una din cele mai melo-
dioase, mai suave poezii din literatura lumii – Harmonies
du soir. Aceste poezii apar ca tot atâtea reculegeri înainte de
a fi demascate diversele feţe ale răului, şi urâtului – l’ennui
–între care, Femeile condamnate, Vinul asasinilor, Călătorie
în Cytera, Dans macabru, Litanii către Satana etc. - pentru
ca la sfârşitul volumului poetul să exorcizeze lungul periplu
apofatic, pe de o parte prin năzuinţa de a merge oriunde,
numai să afle ceva nou (Le voyage), dar mai ales prin celebra
imprecaţie adresată Parisului tuturor miasmelor :„Tu m’a
donné ta boue et j’en ai fait de l’or” – Tu mi-ai dat noroiul
tău, iar eu am făcut din el aur – ultimul vers care încheie car-
tea de poezii ce avea să reînnoiască fundamental lirica uni-
versală. Ne amintim de cuvântul eminescian definind poezia,
rudă regală a distihului poetului francez : „Înger cu priviri
curate,/ Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea”.
Lui Friedrich Nietzsche-Zarathustra, i-a plăcut să
meargă apofantic, în elan dionisiac şi inefabil orfic, din pisc
în pisc. „Fie lăudat cel ce se înalţă”. Tonul profetic şi ros-
tirea poetică mistic-vizionară face din lectura scrierilor sale
o neîntreruptă încântare, o rară fascinaţie. „Tu nu ai decât
o datorie – să fii pur”. Puţini au iubit existenţa umană ca
Nietzsche, mergând până la imaginarea „eternei întoarceri”
rezervată însă numai celor care au crezut în viaţă. Acesta
este voinţa de putere a supraomului : să se ridice mai sus
de el însuşi, mai sus de pseudovalori, adoptând, o „morală
de astru”, dincolo de bine şi rău. Nietzsche nu a instituit,
ci a profetizat moartea lui Dumnezeu, a fost printre primele
conştiinţe lucide care a intuit-o, şi a vorbit de dezastrele
inimaginabile urmând „cruzimii” uciderii divinităţii. Su-
praomul, chintesenţa a tuturor valorilor superioare, în-
cearcă să substituie golul tragic rămas. Eterna întoarcere
este o devenire orientată spre atingerea unei forme perfecte
a divinului, a unei Fiinţe supreme. Aceeaşi concepţie a unui
Dumnezeu-Devenire apăruse la Empedocle, Magister Ec-
khart, Jacob Boehme, Friedrich Wilhelm Schelling.
Unul din cei mai entuziaşti slăvitori ai vieţii, dar şi ai mor-
ţii în celebra sa Ofranda lirică, Rabindranath Tagore, - are
şi el clipe de îndoială, astfel încât se întreabă dacă universul
nu este altceva decât o „imensă fraudă”, în cazul când nu ne
vom afla împlinirea de partea cealaltă a vieţii. Iar în una din
cele mai tulburătoare poezii din lirica universală, evocă un
stol de lebede care zboară mereu şi mereu spre un alt unde,
luând cu ele pe aripi întregul cosmos. Este o profundă măr-
turie a punerii sub semnul întrebării a sensului existenţei
omeneşti de către o conştiinţă şi voce intens apofantice la
adresa lumii şi a creatorului. Or, spre a fugi de propria lor
moarte, zboară neîncetat acel stol care întunecă zarea –
splendid simbol al omului care încearcă, prin elanurile spi-
ritului creator, să se afle mereu în iminenţa eternităţii.
În evoluţia liricii sale, Lucian Blaga a făcut estetism şi
filozofie gestuală. După lauda luminii din primul volum
de versuri, urmează o perioadă de apofatism mereu reluat,
negarea vieţii până la negarea de sine (volumele Paşii pro-
13
ESEU
apare definiţia geniului ca un străin într-o lume străină, aflat
în afara planului creaţiei, astfel încât şi Dumnezeu se împie-
dică în cifrul său. Este vorba de Povestea magului călător
în stele, dar titlul mai adecvat ar fi Lume şi geniu, pentru că
tema este delimitarea între cele două entităţi.
Sub simbolul îngerului care inspiră spaimă si care
poate fi învins prin uimirea provocată de creaţiile artistice
umane, Elegiile duineze ale lui
Rainer Maria Rilke, amestec de
apofantic şi apofatic, desfăşoară
o adevărată furtună sufletească
pe durata unui deceniu, în care
domină Deschisul în sens de în-
trepătrundere universală, inclusiv
între viaţă şi moarte, aceasta din
urmă triumfând însă tragic în fi-
nalul celei de a zecea elegii. Pen-
tru ca, sub veghea zeului muzicii,
în Sonetele către Orfeu, scrise în
doar trei zile, poetul să ridice
existenţa umană la nivelul extatic
al cântului care însemnează di-
zolvarea numărului în inefabil,
pentru ca să devenim un suflu în
Dumnezeu.
Culiţă Ioan Uşurelu, Horia Zilieru şi
Întreaga arta plastică - din
Viorel Dinescu la Toamna
antichitate, trecând prin Renaş-bacoviană 2011
tere şi până la impresionism, a
fost apofantică, a afirmat reali-
George Bacovia. Dacă Leopardi află exorcizarea prin
confundarea cu infinita frumuseţe a naturii, dacă Trakl tatea lumii umane. A urmat fie nonfigurativul, în care
transcende tragicul prin frumseţea rostirii poetice, Un- omul dispare de pe tablou, şi apoi desfigurativul apofa-
garetti prin melancolia sfâşietoare, Bacovia pare că nu tic, inaugurat de Picasso prin turtirea nasului unei Dom-
nişoare din Avignon : omul revine pe tablou, dar
află ieşire : „Şi tare-i târziu/ Şi n-am mai murit”.
Deosebit de expresiv este saltul de la apofatic la apofantic schimonosit - imagine a degringoladei axiologice a con-
în cele trei creaţii majore ale poeziei româneşti: balada Mio- temporaneităţii.
riţei, balada Meşterului Manole şi Luceafărul. În Mioriţa, de
*
la spectrul intens negativ al urii şi a omorului din peisajul
Cele două cuvinte ale anticei Elade sunt deosebit de
ezitant deal-vale, se suie vertiginos către munţii mari şi cerul
înstelat, odată cu transformarea apofantică a morţii într-o ne- expresive pentru a identifica în diverse creaţii dualităţi
oexistenţă superioară feerică. Cele douăsprezece sacrificii contradictorii care alcătuiesc „nucleul originar” al operelor
din balada argeşeană devin gloria creativităţii umane a unui respective, antinomii ce reflectă natura şi dinamica lucru-
absolut dedicat divinităţii, care este astfel întrecută axiologic rilor din lumea umană şi, totodată, modul cum se răsfrânge
prin multiplele jertfe. În Luceafărul încercarea astrului de a- această dialectică în conştiinţa creatorilor respectivi, în lu-
şi nega natura primordială, prin aspiraţia la iubirea unei mu- ciditatea lor vizionară. Locul pe care îl ocupă cele două
ritoare,este depăşită de întoarcerea apofantică la „forma cea componente ale diadei diferă de la autor la autor, precum
de’ntâi, de vecinică minune”. Şi relativ la Eminescu, este şi rezolvarea conflictului, definind structura spirituală şi
semnificativ faptul că, în afară de Mortua est!, negare tra- intenţionalitatea creatorului. De cele mai multe ori în cele
gică a valorii existenţei şi a divinităţii, şi Rugăciunea unui din urmă învinge înălţarea mergând până la apoteoză.
dac, ambele aparţinând tinereţii, poeziile antume glorificăŞansa receptării unei creaţii depinde hotărâtor de lo-
natura, iubirea, viaţa în general, până şi de dincolo din gica internă şi rezolvarea elevată a conflictului apofan-
moarte în cele patruzeci de variante ale poeziei Mai am un tic/apofatic. Pentru că, afirmă Hölderlin, „Was bleibt
singur dor. Iar lirica intens apofatică la adresa vieţii şi a de- aber stiften die Dichter - und nur voll verdienst doch
miurgului se află în postume – Confesiune, Andrei Mure- dichterisch wohnet der Mensch auf diese Erde” – poeţii
şanu, Demonism, Bolnav în al meu suflet ş.a. Dar totodată, întemeiază însă ceea ce durează şi plin de merite, totuşi
între nepublicate se află şi acel poem incomparabil în care poetic locuieşte omul pe acest pământ.
fetului, În marea trecere, Lauda somnului), pentru ca apoi,
„mustrat” de frumuseţea naturii - în volumele La cumpăna
apelor, La curţile dorului, Nebănuitele trepte, Mirabila să-
mânţă ş.a.- , să se înalţe în neîntreruptă încântare spre afir-
marea vieţii, a naturii, acest lucru mai ales pe calea iubirii.
Exemple de apofatism tragic aproape neîntrerupt –
Giacomo Leopardi, Georg Trakl, Giuseppe Ungaretti,
14
An XIII - Nr. 75 - 2011
LITERATURA VRANCEI
LANSARE DE CARTE
ÎN MUNȚII VRANCEI
Gheorghe A. STROIA
Sâmbătă, 10 septembrie 2011,
la ora 12.00, în satul Coza, din
Comuna Tulnici, în minunatul plai
al Ţării Vrancei, a avut loc un eve-
niment deosebit, o lansare eveni-
ment, care a umplut inimile tuturor
celor prezenţi cu valuri de energie
benefică, atât prin pitorescul zonei,
cât şi prin emoţiile resimţite datorate
întâlnirii cu autorul, care - pentru
mulţi dintre noi – a fost inedită. În
legendara Ţară a Vrancei, la doar
câteva aruncături de băţ de Casa
Vrâncioaiei – ai cărei fii au apărat
plaiurile Moldovei lui Ştefan cel
Mare şi Sfânt de năvălirile migra-
torilor, încă se mai întâmplă minuni.
Încă se mai nasc oameni care „as-
tâmpără” mânia lui Dumnezeu –
cu bună dreptate pornită împotriva
noastră – prin sufletul lor nobil şi
curat, prin simţirea lor profund ro-
mânească, prin suferinţele pe care,
cu stoicism, le îndură în fiecare zi
– aşteptând cerurile să se deschidă,
spre mântuirea neamului românesc.
Aici, unde fiecare frunză a legen-
darilor codri aduce, în aerul proas-
păt, veşti despre vremuri demult
apuse ori trecute în uitare, tulburaţi
de buciumul care sună misterios,
„plăieşi”, din toate colţurile Vrancei,
s-au adunat să se bucure, la auzul
minunatelor povestiri rostite în gra-
iul dulce românesc. S-au adunat,
să-l asculte pe minunatul povestitor
ION LAZĂR da COZA şi să guste
din scrierile ultimei sale apariţii
editoriale, intitulată simplu: APU-
SUL ÎNGERILOR.
Dintre oaspeţii prezenţi la
manifestare, care s-a petrecut din-
An XIII - Nr. 75 - 2011
colo de apa limpede a Cozei, în
casa părintească a prozatorului (care
şi-ar merita, pe deplin, statutul de
Muzeu Popular), amintim: Liga
Scriitorilor Vrânceni a fost repre-
zentată de preşedintele acesteia, dl.
prof. Culiţă Ioan Uşurelu (directorul
revistei „Salonul Literar”) şi d-na
Rodica Şoricău Soreanu, Asociaţia
Cultural-Umanitară „Bogdania” a
fost reprezentată de preşedinte –
poetul Ionel Marin, Cenaclul „Vasile
Cârlova” al Casei Armatei din Foc-
şani a strigat „prezent” prin câţiva
dintre membrii săi: George Trofin,
col(r). Vasile Rumega (fost preşe-
dinte al Asociaţiei „Cultul Eroilor”),
Vasile Buruiană şi prof. Ştefan Ne-
agu, iar literele tecucene au fost
reprezentate de poetul Vasile Se-
vastre Ghican. Revista universală
de creaţie şi atitudine culturală Ar-
monii Culturale şi Editura Armonii
Culturale au fost reprezentate de
redactorul-şef al revistei şi directorul
editurii - Gheorghe A. Stroia. Re-
gretabil, că primarul Comunei Tul-
nici - unul dintre cei care au con-
tribuit la apariţia volumului - nu a
putut onora, cu prezenţa, fericitul
eveniment. Lansarea s-a bucurat,
în schimb, de prezenţa partenerilor
media: Atlas TV (Focşani, prin dl.
Iulian Sandu) şi Monitorul de Vran-
cea (Focşani, prin d-na Camelia
Taftă) – promotori constanţi ai cul-
turii vrâncene valoroase şi autentice.
Bucuria manifestării, care a
umplut de roua recunoştinţei ochii
scriitorului vrâncean, a fost com-
pletă, datorită minunatelor prezenţe
ale gazdelor – membrii familiei
autorului: surorile – Catrina, Ancuţa,
Valerica şi a fratelui - Tomiţă. De
undeva, din cerul albastru, stropit
de roua din APUSUL ÎNGERILOR,
au vegheat şi binecuvântat eveni-
mentul părinţii autorului vrâncean:
mama-Chetra şi tatăl – Petrea, aflaţi
într-o sacră dimensiune. La serbare
a fost prezent şi dl. Burduşa Vasile,
vărul autorului, localnic, care a în-
treţinut atmosfera şi a făcut o pre-
zentare spectaculoasă - din punct
de vedere istoric şi etnografic - al
legendarei Văi a Cozei.
Domnul prof. Culiţă Ioan UŞU-
RELU, preşedintele Ligii Scriitorilor
Vrânceni, membru al Uniunii Scrii-
torilor din România, a sintetizat,
în câteva cuvinte, activitatea literară
a lui ION LAZĂR da COZA şi a
punctat aspectele esenţiale ale ul-
timei sale cărţi: APUSUL ÎNGE-
RILOR. Cuvintele d-lui Culiţă Ioan
Uşurelu au fost de profund respect
pentru Omul ION LAZĂR da
COZA, de apreciere a valorii literare
şi etnografice a operei scriitorului
vrâncean, argumentând certa sa va-
loare literară, atât în contextul cul-
turii vrâncene şi – implicit - al cul-
turii române contemporane. Au mai
luat cuvântul: d-na Rodica Şori-
cău-Soreanu, poetul Ionel Marin
care, la rândul lor, au apreciat va-
loarea literară a cărţii lansate, su-
bliniind şi efortul pe care scriitorul
îl face pentru a scrie (având în ve-
dere problemele sale de sănătate).
Gheorghe A. Stroia (care prefaţează
volumul) a reconfirmat valenţele
epice şi dramatice ale lucrării în
sine, influenţele sale populare, reu-
şitele scenarii – cu rol de frescă
socială şi a reamintit mesajul pro-
fund - de un militantism clar - pus
în slujba păstrării intacte a adevă-
15
LITERATURA VRANCEI
Ioan Lazăr da Coza în mijlocul familiei sale
rului istoric, a tradiţiilor locale
vrânceneşti, ca elemente indispen-
sabile redării cât mai fidele a epo-
cilor evocate.
Vădit emoţionat, cu lacrimi de
bucurie în ochi pe întreg parcursul
manifestării, ION LAZĂR da
COZA a mărturisit că: Scriu pentru
sufletul meu, iar în ideea în care
reuşesc ca, prin tot ceea ce scriu,
să trezesc şi altora amintiri despre
vremuri demult apuse, satisfacţia
mea este cu atât mai mare. Am
citit foarte multe cărţi bune şi, pro-
babil că acestea mi-au influenţat,
dar mai ales, mi-au cizelat stilul,
vocabularul şi exprimarea. Lucru
datorat – în parte – şi d-lui prof.
Valeriu Anghel. Îmi aduc aminte
că, după citirea primului capitol
din „Moromeţii” de Marin Preda,
am închis aproape îngrozit cartea
şi m-am gândit că ceea ce se în-
16
tâmpla era incredibil. Şi noi, ca şi
în descrierile lui Preda, eram tot
şapte la masă, din care cinci copii,
că fiecare avea locul său la masă –
bine statutat şi că tot ritualul din
timpul mesei se repeta, până în
cele mai intime detalii. Oare, din
trecut - mă întrebam - Marin Preda
ne „spiona” şi descria în detaliu,
ceea ce se întâmpla de fapt, în casa
noastră? Mult mai târziu, am înţeles
că totul făcea parte din trăirea nativă
a românului, indiferent de locul
sau de timpul în care s-ar afla”.
Sărbătoarea de la Coza a fost un
prilej minunat de a omagia literele
vrâncene, de a cinsti pe unul dintre
povestitorii deja consacraţi ai Ţării
Vrancei. Sperăm ca evenimentele
de acest gen să se multiplice în vii-
torul apropiat, aceasta însemnând
să ne rugăm cu toţii ca ION LAZĂR
DA COZA, prietenul atât de drag
sufletului nostru, să ne mai încânte,
cu scrieri la fel de valoroase. Pentru
noi, toţi cei prezenţi la manifestare,
a fost o mare bucurie să ne întâlnim,
într-un cadru feeric, desprins din
vremuri de legendă, cu minunatele
personaje ale cărţii APUSUL ÎN-
GERILOR: Valeria, Masim, ca ar-
hetipuri ale plaiurilor vrâncene.
Dacă ultima sa lucare s-ar fi
putut numi APUSUL ÎNGERILOR
de la Răsărit, credem că mult mai
nimerit ar fi să se numească –
măcar de acum înainte – RĂSĂ-
RITUL ÎNGERILOR de la Apus.
Dacă aici, acum, ar fi să scriem un
eseu (care ar trebui să conţină doar
trei cuvinte), în cinstea omului,
poetului, scriitorului, povestitorului
(şi, de ce nu, a pictorului naiv)
ION LAZĂR da COZA, atunci,
într-un glas, am repeta: OMULE,
ÎŢI MULŢUMIM!
An XIII - Nr. 75 - 2011
CRONICĂ LITERARĂ
APUSUL ÎNGERILOR - O CARTE
CARE NE ÎNDEAMNĂ LA CITIT
Culiţă Ioan UŞURELU
Se spune că în Evul Mediu cei care
ştiau să citească nu erau condamnaţi la
moarte, orice lege ar fi încălcat. Câtă im-
portanţă avea cititul atunci! Dar în zilele
noastre? Cunoscând, poate, cutumele
acelor vremuri, Ion Lazăr da Coza şi-a
format principii riguroase şi generoase în
legătură cu rostul vieţii, pentru că, ple-
când de la celebra expresie a lui Descar-
tes, el consideră că trei ar trebui să fie
acţiunile principale ale omului modern:
„Citesc, gândesc şi scriu, deci exist”.
Nu ştim ce şi cât citeşte şi gândeşte,
însă de scris ştim că scrie frumos. O dove-
deşte cu prisosinţă şi cea de-a doua sa carte
de proză – Apusul îngerilor. Povestiri, 186
de pagini, apărută la Editura Armonii Cul-
turale-Adjud, în anul 2011. De asemenea
nu-i cunoaştem procesul intim al creaţiei –
scrie greu, scrie uşor, revine obsesiv asupra
manuscrisului? – cert este faptul că fluidi-
tatea frazelor, naturaleţea lor, subiectele
abordate ne merg direct la inimă. Personaje
sale, ca Valeria („Pietre”), Ologul („Ves-
tala”), Culi („Lacul Negru”) sau Masim
(„Masim Ţiganu”) dar şi altele, sunt vero-
simile, inteligente şi profund umane în
ciuda unor destine tragice. Fiinţe exem-
plare, dar nu idealizate, care pot fi aşezate
oricând lângă eroii din cărţile marilor scrii-
tori de ieri şi de astăzi, de la noi sau de
oriunde, ele îşi păstrează moralitatea, în-
crederea în oameni şi în binele imediat sau
etern în pofida necazurilor zilnice provo-
cate de semeni, de natură, nu arar potriv-
nică, ori cauzate de varii deficienţe fizice.
Senine, prin suferinţa lor ating celestul –
poate că de aici vine şi titlul cărţii –, totuşi
bunătatea lor nu este angelică însă nici rău-
tatea nu este viscerală.
Pe altă parte, autenticitatea celor două-
sprezece povestiri derivă şi din detaliile et-
nografice etalate cu măiestrie, cum ar fi:
portul, hora, şezătoarea, meşteşugurile,
muncile agrare şi cele de zi cu zi, claca, ar-
hitectura şi nu în ultimul rând curata limbă
română cu regionalismele sale inspirat puse
în text. Autorul zugrăvind cu multă dragoste
şi abundenţă, spre aducere aminte, spre ne-
înstrăinare, aspecte din satul natal – fărâmă
reprezentativă a Vrancei arhaice. Nici des-
crierea peisajelor fastuoase, uneori neîm-
An XIII - Nr. 75 - 2011
blânzite, din zonele
de munte, nu sunt
de neglijat: (…)
Ajungând pe zare,
panorama ce se
desfăşura în faţa
ochilor îl fascină.
Admiră coamele
muntoase ca nişte
grebene de zimbri
pietrificaţi. Dintr-
odată se simţi pier-
dut într-o imensitate
veşnică şi pustie. Căută din priviri acel pisc
pe care cine ştie cine l-a denumit Dealul
Negru. În preajma lui musai se afla şi
lacul.(„Lacul Negru”), dar şi din descrierea
naturii dezlănţuită împletită abil cu teama
oamenilor în faţa stihiilor: „Dimineaţa veni
cu mari strângeri de inimă: ultimele punţi,
cele mai grozave, cele mai trainice au fost
luate de puhoi cu ancore cu tot. Podeţul care
făcea legătura cu centrul comunei fusese şi
el spulberat. Stâlpul de alături, cel ce adu-
cea curentul electric în sat, cablul pentru te-
levizor şi pe cel telefonic, a fost secerat şi
lungit în şuvoiul furios, aşa încât, peste
teama că vor fi duşi de neagra vâltoare ce
se scurgea parcă dintr-o pustulă imensă –
odor al infernului – ori poate că era un alt
izvor primordial din care avea să se aleagă
până la urmă o altă apa şi un alt pământ,
izolarea adăuga cu asupra de măsură
teamă în sufletul tuturor.(…) Ceva înfrico-
şător se întâmpla. Cei din amonte ştiau mai
multe, însă nu transmiteau decât groaza lor.
La un moment dat, huruitura şi ţipetele s-au
stins subit. În bezna cimeriană nu se mai
auzea o cât de mică vociferare. Oamenii
parcă se temeau să fie remarcaţi. Apa nu
mai curgea. Umplea curţile, acoperea încet
şi tenace scările, urca pe zidurile temeliilor,
cucerea pereţii, invada odăile. Totul părea
o Atlantidă.(„Noaptea, potopul…”)
Ca şi Nică a lui Ştefan a Petrei, perso-
najele lui Ion Lazăr da Coza nu vor să-şi
părăsească vatra unde s-au născut, ori se
simt inconfortabil când ajung în alt mediu.
Astfel, protagonistul din povestirea „Ora-
şul”, un băieţandru care iese pentru prima
oară din hotarele satului, aşezarea urbană
îi face un renghi, arătându-i doar fojgăiala
cu miasme a oborului. În „Vizita”, None,
Culiţă Ioan Uşurelu
şi Ion lazăr (dreapta)
în cele câteva ore cât a trebuit să participe
la o manifestaţie, s-a simţit de-a dreptul te-
rorizat de praful citadin, de zăduful asfal-
tului încins. Nevoită să-şi vândă casa, o
casă mare, cu ferestre luminoase, familia
lui Masim cumpără cu acei bani o magher-
niţă într-o mahala („Masim Ţiganu”). În-
tors la obârşii, adolescentul Grig, din proza
„Lacul Negru”, redescoperă mirifica lume
a copilăriei din mediu bucolic. Acţiunile
din celelalte naraţiuni se petrec în sat, iar
dacă vreunul dintre personaje se gândeşte
la oraş, o face doar cu teamă („Degetul”).
Notă discordantă creează povestirea „Ves-
tala” – poate că autorul ne pregăteşte ceva
pe viitor – scena desfăşurându-se pe alte
meleaguri, iar timpul e încastrat în istoria
omenirii, pe la începutul mileniilor creş-
tine.Indiferent cât de dramatice şi de pro-
funde sunt temele abordate, un fir de umor
fin le însoţesc pe toată întinderea lor, între-
ţinând la cote înalte plăcerea lecturii. Fina-
lurile povestirilor sunt deschise, lăsându-ne
să întrevedem, ca într-un tablou lucrat în
tehnica sfumato, o eventuală întorsătură pe
traiectul vieţii personajelor, ori dând posi-
bilitatea fiecărui cititor să-şi închipuie un
epilog propriu pentru fiecare protagonist,
iar acolo unde nu se poate construi un alt
scenariu, acest final estompat ne ajută să
păşim în timp peste dramatismul implaca-
bil al destinelor creionate de autor.
Surprindem în aproape toate naraţiu-
nile momente în care viaţa întâlneşte fic-
ţiunea, fabulosul – acestea conferind
povestirii în sine o doză de mister, de ine-
dit, de eres, dovedind încă o dată puterea
de sugestie şi iscusinţa literară a lui Ion
Lazăr da Coza.
Apusul îngerilor este o carte de care te
bucuri că ţi-a ieşit în cale, o carte care face
onoare scriitorului. Cred în viitorul literar
al lui Ion Lazăr da Coza.
17
CRONICĂ LITERARĂ
MIRON ȚIC: CUNOAȘTEREA
DE SINE PRIN NOSTALGICA
MELANCOLIE
Victor STEROM
Volumul „Neliniştea înfloririi” ne
dezvăluie zbuciumul unui suflet ales,
gândurile unui poet cu privirea me-
lancolică care-ţi lasă impresia că tu-
multul vieţii nu i-a tulburat nicicând
liniştea interioară. El îşi trăieşte
viaţa, timpul se trăieşte pe
sine.”(Ovidiu Vasilescu) în prefaţa
acestui volum structurat pe patru ci-
cluri: Un cântec înflorit în inimă,
între nopţi lungi şi metafore renăs-
cându-se singure. De unde începe
neliniştea înfloririi şi Mâinile cu par-
fum de petale. Poetul Miron Ţic cul-
tivă ţesătura de împrejurări cotidiene,
de fapte şi întâmplări trăite şi asu-
mate, de sentimente aflate la limita
emoţiilor care aproximează concre-
tul răscolitor al existenţialului.Toto-
dată, cartea”Neliniştea înfloririi”,
editura „Călăuza”-Deva, 2010, păs-
trează în substanţa versurilor o bo-
gată viziune sublimată ideatic şi
încorporată cu fineţe în fluxul liric.
„Imagini astrale/ Se aşează între
secunde/ Cosmica zbatere a arderii/ In
interior/ Miroase a ţărm de râu tânăr/
Şi a zăpezii neadormite/ Pe degetele-
Tale/ Se prelungesc frunze ruginite/
Parcă aud încolţind fuga/ Spre tine/
Femeie cu zâmbetul ca de piatră/
In această întâlnire dintr-un dor/
Adânc şi ascuns/E un început de po-
veste de iubire”(Imagini astrale”-pag.
25). Miron Ţic aplică în volumul des-
pre care facem vorbire, regulile alea-
toriului, constrângându-şi discursul la
o „deformare expresivă” justificată
principial prin opoziţia spiritului faţă
de „disfuncţia şi disoluţia” realului,
cum spunea Mircea Iorgulescu.
18
„Întotdeauna n-am ieşit din cu-
vintele tale/ Te-am condus către
gările/Unde trenurile te-au dus de-
parte/ Te-am ascultat numai pe
tine /Şi ţi-am amintit că vine iarna
/Şi ciorapii de lână nu i-ai termi-
nat/ Şi eu nu mă pot bucura /De
prima ninsoare /Ce o voi cuprinde
doar cu privirea”(„Întotdeauna”-
pag. 97). Densa încărcătură de
gânduri, de sensuri, de întrebări
mai mult în subsidiar pe marginea
unei realtăţi imediate, rămânând
mereu emoţie şi tălmăcire a expre-
siei personale, poezia lui Miron
Ţic răspunde necesităţii lăuntrice
a materializării ideilor şi implicit
semnului major şi vădit întru cu-
noaşterea umană. Cu alte cuvinte,
poetul Miron Ţic preferă drumul
drept de la emoţie la cuvânt, de la
meditaţie la expresie ontică, prin-
cipala preocupare fiind aceea de a
transmite un mesaj cât mai credi-
bil, cât mai limpede.
„Poezia e un cântec vechi/Este
sângele meu/Şi inima mea/Care în-
floreşte/Ca o amintire frumoasă
/Poezia este rugul aprins pe roata
/Pe care a fost frânt Horia /Ce se
trage din neamul nostru Răzvrătit/
Poezia mea este istorie/ Despre
munţi şi izvoare/Voievozi şi
râuri/Este izbânda de înviere a în-
floririi/ Poezia este pământul pe
care-l simţim sub tălpi/ Convinşi
că, din veac în veac,/Ne sprijinim
pe eroii neamului/De pe crucile de
lemn din cimitire”(„Ce este poe-
zia”-pag.61). Poetul Miron Ţic este
aici un creator al enunţurilor sim-
ple şi redundante, dezinvolt şi
lucid, mânuitor al versului cu în-
cărcătură afectivă şi reflexivă din
care scoate efecte şi rezonanţe li-
rice surprinzătoare şi viabile...
Semnificaţia profundă a acestor
poeme este însăşi dorinţa de a pă-
trunde în natura ludică- sacră, în
calitatea de însângerată ofrandă
adusă artei. Însă caracterul unitar al
poemelor din „Neliniştea înfloririi”
este dat de temele cunoaşterii de
sine prin nostalgica melancolie. „În
copilărie/În mijlocul pădurii de sal-
câmi/Eram ca-ntr-o biserică bine-
cuvântată/Cu tata mergeam la
arat/Şi ne bucuram/Brazdele în-
toarse cu faţa la soare/Apoi aroma
boabelor de grâu/măcinate/Făina
din care mama făcea-Şapte
pâini/Tămâiate cu cele şapte
laude./Copilăria/Urmă pe nisipul
dus de ape./Într-o altă lume/Cu
care nu m-am mai întâlnit/ În cău-
tările mele pe pământ”(„În mijlo-
cul pădurii de salcâmi”-pag.74).
Un pitoresc multiform, uşor re-
toric şi meditativ, o excitare a unei
amintiri impresionante, în stare să
creeze o lume venită dintr-o sensi-
bilitate capabilă de a purifica reali-
tatea.„Atinge-mă cum vrei, dar mai
bine/ Cu petale de brânduşe/Cu pa-
timă multă şi dorinţă/De păpuşă ju-
căuşă./Nu mai e mult şi vom
intra/Într-o altă toamnă/Se coseşte
otava şi te invit să-i simţim miro-
sul/Prea buna mea Doamnă.
/Atinge-mă cum vrei, dar mai
bine/Cu frunza de alună./Atinge-
mă cum doreşti,dar mai bine/Cu
frunza arămie /Şi dăruieşte-mi pri-
virea din ochii tăi/ nestinsa poezie”
(Atinge-mă cu petale de brânduşe”-
pag.78).
An XIII - Nr. 75 - 2011
CRONICĂ LITERARĂ
Insomnia
Costanţa CORNILĂ
Romanul „INSOMNIA” al Elenei Stroe Otavă este un
periplu prin viaţă, memorie şi cultură. Titlul individuali-
zează cartea. Insomnia este aici indusă de o stare de veghe,
circumspecţie şi reflecţie asupra vieţii. Interesant este pa-
radoxul ce include sensibilitatea îmbinată cu cerebralul.
Personajul principal, Lavinia Moise, călătoreşte retrospec-
tiv prin locurile care i-au conturat viaţa. Absolventă a Uni-
versităţii, este repartizată ca profesoară de limbă şi
literatură română în satul Bordeasca, lângă Tătăranu-Vran-
cea, acolo găsind o etică diferită de cea a satului natal. Încă
din primele zile este însoţită de o nostalgie faţă de locurile
copilăriei, unde livezile de meri, cireşi şi vişini erau ade-
vărate daruri ale lui Dumnezeu. Se adaptează cu uşurinţă
la noua sa viaţă, în acel loc nou, adaptare facilitată şi de
sprijinul primit din partea gazdelor sale, Tanti Leana şi
Nenea Nicu. Peisajul rural, frumuseţea vieţii simple, pre-
cum şi gustul de neuitat al mâncărurilor gătite de Maia au
rămas printre amintirile frumoase ale acelei perioade. În
acest cadru, se derulează o serie de întâmplări pe care La-
vinia le sentimentală, naşte o fetiţă, care va fi privată de
prezenţa tatălui său, Eduard, până în momentul întoarcerii
acestuia, după o absenţă de şapte ani. Naşterea copilului
este un adevărat tablou al venirii pe lume, a contactului cu
lumina atât de orbitoare şi, de ce nu, dureroasă a vieţii. Tâ-
năra mamă găseşte forţa de a trece peste obstacole şi ne-
plăceri fără lamentaţie, fără dramatizări, păstrându-şi
demnitatea, fără a se pleca în faţa primului vârtej.
Domnişoara profesoară de limba română, cum a fost
prezentată tuturor în sat, nu s-a lăsat intimidată nici de cel
mai rebel elev, Ganea Păun, în ciuda avertismentelor Li-
viei, fata gazdei care i-a fost şi elevă. Eroina, căreia îi lip-
sise căldura părintească, stabileşte un liant invizibil între
ea şi familia gazdă, păstrând însă o oarecare circumspec-
ţie: “Printre străini, trebuie să fii reţinut în tot ce spui”
(p. 29). Este impresionant modul în care Lavinia îşi re-
cunoaşte colegii de promoţie, cu ocazia reîntâlnirii, enu-
merând cu uşurinţă cla-
sele din care făcuseră
parte şi profesorii lor.
Primeşterăsplata
pentru forţa sa, pentru
anii de aşteptare, Edy
cerând-o în căsătorie,
urmând să îşi petreacă
luna de miere în Italia,
ţara atât de bogată în is-
torie şi în artă. Îmi per-
mit să spun că greutatea
cărţii constă în acest ca- Constanţa Cornilă
pitol, asemănător unui
ghid turistic erudit, în
care autoarea ştie să pună în valoare documentaţia,
descrierea, imaginaţia. Astfel vizitează Colloseum-ul,
locul unde cu mii de ani în urmă, mulţimile strigau ex-
taziate de spectacolul sângeros al masacrului creştini-
lor, vede lucrări ale lui Michelangelo Buonarroti şi
Rafael Sanzio, biserici, bazilici, arcuri de triumf, fân-
tâni şi monumente. Când mângâie Pieta, simte fiorul
rece al morţii. Este impresionată de statuia lui Cezar,
ucis în Senat de cei ce purtau robe albe, după ce se în-
torsese biruitor din lupta cu galii.
Autoarea se focalizează pe contactul cu transcenden-
tul şi metafizicul. Trăieşte un moment de desprindere
din existenţa sa reală, creând o punte peste ani, prin apa-
riţia bunicii sub cireşul înflorit, simbol al vieţii. Culorile
roşu, galben, verde, violet reprezintă metamorfoza sta-
diilor prin care trece sufletul, de la pulsaţie la stingere:
Dincolo, recele necunoscut al morţii învârte sufletul
către mişcarea inversă a luminii. Cât mister dezlegat şi
nedezlegat ascund viaţa şi moartea, fiecare va afla mai
târziu, dincolo, căci şi-au găsit toţi sălaşul în cimitir:
Nenea Nicu, Tanti Leana, Domnul director Son, toţi pro-
fesorii. Căci „..ei nu vor mai fi niciodată şi nimic din tot
ce a fost!” (p. 223).
An XIII - Nr. 75 - 2011
19
CRONICĂ LITERARĂ
”Bună seara,
domnule Mallarmé!”
AUREL M . BURICEA
Poetul Ioan Toderiţă proliferează
armonios, distinctiv şi unitar, stilul
poeziei sonore ( în formă, conţinut,
idee şi motiv) în cartea de salut ad-
mirativ a poeziei simboliste franceze
Cum?Conversând, mai întâi, cu …
Mallarmé, printr-un mono-
log confesiv : Bună seara,
domnule Mallarmé! / cu
timpanu-ţi ascult suflarea
în ,,e” / reazemul luminii,
umbra-ţi evantai / ce pre-
cede noaptea-n care nu
mai stai / La, despre cum
şi ce, foloseşte vorba / îmi
,,e”de folos acest pandativ
/ ce, cu-nflăcărare, cum-
păneşte dogma / de-a stră-
bate lumea interogativ
(Bună seara, domnule
Mallarmé!).Codul său
lingvistic, selectiv şi evo-
lutiv, este conceput fără un
caracter emoţional, senti-
mental excesiv ; cu preg-
nanţă, sunt introduse
noţiuni ale logicii matema-
tice care dau nobleţe dife-
ritelor elipse ale limbii, în
sfera poetică a lui Mal-
larmé, lărgind câmpul se-
mantic al meditaţiei, de la
percepţia conştientă a
lumii spre absurdul sau
existential, şi reciproc:
Pragul întâi, suferinţa ero-
rii. Şi pocăinţa… / Ce frea-
măt, al minţii, e clipa semeaţă: /
tăcere-n linţoliu, ce-asmute voinţa /
sărutului cald, îndemnul la viaţă
(Visul Beatrice).
Valoarea cognitivă a poemelor
sale fiind dependenţa, în mare mă-
sură, de reflecţiile logicianului în-
setat de absolut printr-o lirică de
20
factură reflexivă : A înflorit caisul,
cu lung oftat ce vede / şi omul, din
calicii cât unghia, se miră / Petala-
i roz lobată, în sus, şi juvenilă…/
pistilul, ginegeul, lumina vor pre-
cede / A amuţit sintagma simţirii
adultere. / Aş vrea să mor ‘nainte de
ultimul sărut! / Ni-i dat acest, de
apă, nevrednic sânge crud / să-
nvrednicim ţinutul iubirii efemere
(Ni-i dat).
Poetul domină ,,eul liric“ cu un
anumit mod de simţire şi gândire,
transpunând trăirile de stări spiri-
tuale, asupra realului, în evenimente
cognitive, până dincolo de graniţile
timpului real, dintre natura şi sinele
său. Experimentând frumuseţea, în
artă, kantian: descoperind în frumo-
sul lyric o mereu altă nedeterminare,
mereu o finalitate liberă, mai ales în
specia frumosului sublim, eviden-
ţiată ca o perspectivă disproporţio-
nată a infinitului : În, prea grea,
privirea Lui, care iartă /
Dumnezeu se spală de lest
retinal. / În, de timp stâr-
nită, inima să bată, / când
într-o clepsidră curge
clipa iar / De vom şti iz-
bânda, ce ni se cuvine / nu
ni se va spune, cât vom
osteni, / mersu-acestor
umbre în-spre morţi şi vii
/ din-spre nemurirea ce în
loc ne ţine. (Ni se potri-
veşte..). El, poetul, în-
cearcă să împlinească
dorinţa lui Mallarmé :
”limbajul destinat a fi fo-
losit de câţiva iniţiaţi ,
avându-şi legile proprii
stilistice de organizare şi
funcţionare fonologică“:
ca-n noi se verbereze,
grăbită mandolină / cu
trap egal, dumbrava au-
zului aulic / să pone-
grească umbra ce calcă în
lumină / şi-n coama des-
pletită a umbrelor, impu-
dic. / Că-n dor se află
semnul năframei nemiş-
cate / în mâini, şi-n nim-
bul sferic al minţii
răsvrătite / când strâng în braţe
lutul icoanei prea fierbinte / a tim-
pului, cel bun, etern sfârşit în
moarte. (O Avis epifană!).
Prin poemele matematicianului
gălăţean, ai puterea de ,,a visa sau de
a nu visa” spre limita imaginarului
pătrunzător în sfere ideale, meta-
An XIII - Nr. 75 - 2011
CRONICĂ LITERARĂ
fizice, prin ferestre axiomatice.
Foarte asemănător sintagmei : poezia
pune limbajul în stare de emergenţă
, acolo unde sufletul se hrăneşte cu
veşnicie. Ca în următorul poem: EU
m-am născut din unduirea / mlădiţei
spinului în sân(meta-fizic 1) / c-un
pumn de paie prinse-n scrum / să-mi
piară spaimele de fum (axioma 1) /
N-am teamă că m-am irosit / visând
pe-ascuns pe cel iubit (meta-fizic 2)
/ Săraci în duh şi judecată / ei cer cu-
vântul drept răsplată (axioma 2) /
Prin moarte, dor iniţiatic, / petrec
nuntaşii cu sudalme (meta-fizic 3) /
Tăcerea care îi adoarme / le stă în
mâini : ce vin Socratic! (axioma 3)
(Prin moarte) .
Poemele lui Ioan Toderiţă defi-
nesc o logică diferenţiată a expresiei
existenţiale : ,,Voi şti prea devreme, ce
veşnică-i visarea, / când fruntea-nvol-
burată mă-ndeamnă în cuvânt, / prin
gând, fanar aprins cât să-mi îndemn
mirarea: / în doi să nu mai fie tăcere
de mormânt “ sau ,,Doamne,din mine
o parte / s-a –mplinit cât se cuvine: /
dor de om şi dor de tine, / şi de-atunci
petrec în moarte”.
Discursul poetic cultivat de Ioan
Toderiţă este concis şi concret, autorul
se află în ipostaza poetului erudit, des-
coperitor de sensuri, privind viaţa ca o
teoremă care poate fi uşor demonstrată
de natură, expresie a luminii divine, în
lumea aflată într-o veşnică transfor-
mare, iar poetul nu-i decât un ,,labo-
rator de cuvinte a fiinţei umane în
coordonatele sale naturale de exis-
tenţă“ (Mallarmé) : Se, prin azur, sur
cal, legat, copacul / avânt al păsării
ce-n evantai / aripa-şi risipeşte, domol
ca zvârcolacul, / aşterne luna-n cru-
cea mormântului ce stai / Nelinişti îm-
prejur şi-n ciur de ochi pirat /
Odinioară văzul se-oprea în doar cât
vede… / Îşi vântură vitraliu un elf în-
aripat / pe litera ce-n sine, multiplă se
precede. /[…] Nectar, arome, amintiri,
aceste / serbări înnourate pe frunte şi
pe umăr, / avânt în cerc, ce roata în
osie urneşte, / a lumii axă, lujer, as-
tâmpăr într-un număr ...(Crucea).
Ioan Toderiţă demonstrează pătrunde-
rea în panteonul liricii contemporane
An XIII - Nr. 75 - 2011
ca un poet al gândirii logice care me-
ditează în sfera existenţei, asemenea
matematicianului în faţa unor formule
esenţiale despre natura şi sinele său :
Ţi se potriveşte, ondulat cu spasme, /
şi supus molatec, sufletu-ntrupat /
când accepţi lumina-n pleoapa cu fan-
tasme / şi alungi treimea-n lumi nemă-
surat[…] ,,Mănăstirea lumii stă cu
porţi deschise / larg pe-nfăţişarea
Ioan Toderiţă
celui ce-a zidit / crucea care umblă-n
noi şi-n necuprinse / zări înlăcrimate
prăbuşite–n mit (Prăbuşire în
mit).Versurile lui Ioan Toderiţă, din
punct de vedere conceptual, seamănă
de multe ori cu nişte postulate în ra-
port cu trăirile interioare, metafore
care determină valorile emotive a unor
sentimente cu continut cognitiv, si-
tuate în timpul receptor a unui mod de
a percepe lumea în confruntare dintre
conştiinţă şi existenţă : ,,Prin unghi
alung geometru ce-mi ştie asemăna-
rea / proporţiei de aur cu-n Demiurg
Coţcar, / ori numai cu rotundul acelor
pleoape , iar, / ce-n lungi priviri ex-
clamă :”Dă-mi înapoi uitarea !
“(Zvon de nuntă).
Natura e miraculoasă când face in-
finitul să fie concret, iar matematica nu-
i decât calea spre miracolul divin,
aducând glorie veşnică finitudinii :
,,Ştiu ,viu , nu-i cale-ntoarsă, în timpul
care curge / precum un râu: meandru
incert peste tărâm, / să sparg oglinda-
n care aş vrea să mai rămân / ori,
numai, să-mi facă scară, o cruce ce-n
ochi plânge.” ( Fiul risipitor). E o poe-
zie văzută din interiorul unei sfere al
cărui ideal este perfecţiunea iar coordo-
natele sale conturează inteligenţa, în ra-
port cu imaginea realităţii : ,,verbele
coincid cu spiritul” (Paul Valery). Poe-
tul încearcă să iasă din sentimentul tim-
pului, al numărului, folosind algoritmul
inteligenţei şi al iubirii, navigând în tă-
cerea spaţiilor infinite, cu disperarea
singurătăţii, de pe marginea neantului
spre clipa eternă : De prin nămeţi ţesuţi
divin / în sânge şi-n de preţ suspin /
lăuta suie-n ,,mi” mirată / cu ,,sol
major” de altă dată / Eu nu mai sunt,
cum mă asculţi / de-o vreme multă în-
apoi / în şoapta ceasului cu nunţi / Dio-
ni-s doi, şi-apoi cei mulţi (Dionis).
Imaginile abstracte devin concrete când
aplică formula: ,,ochiul raţiunii ne ur-
măreşte pururi deschis“.
Poemele lui Ioan Toderiţă denotă
o psihologie a gânditorului concret,
real, nu a unuia imaginar, ideal,
visător, într-o lume plină de contraste.
Parnasienii şi precursorii lor cultivă
poezia modernă în coordonate antiro-
mantice, vibrând sub un program es-
tetic, cuprins în formule abstracte :
,,arta pentru artă“. Mallarmé cultiva
,,nu atât valenţele plastice ale poe-
ziei, cât pe cele muzicale”, care
egalează absolutul cu neantul şi nean-
tul cu frumuseţea. Şi, Ioan Toderiţă,
încearcă o poetică radical apofatică,
produs de revelaţia ca în oglindă a
conştiinţei, a adevărului ce se
topeşte-n nimicul absolutului…
În acest volum, Buna seara,
domnule Mallarme, Ioan Toderiţă
caută o ecuaţie care să cuprindă poe-
zia, imaginaţia, abstracţia şi invenţia
într-un limbaj poetic esenţial, unde
nimicul absoarbe adevărul universal
: ,,La ce, pornind în număr, să
număr doar atent ? /invoc în deget
urma acestei despletiri / ce-n noi se
află- caer de gânduri şi iubiri, / fi-
inţă-n vers molatec , în vals de
moarte lent. / Tu ce scorneşti iz-
bânda, cea veselă-n cuvânt / rostit
cu iambi şi strună de liră-nfiorată /
măsură a simţirii în cât ai fost odată
/ des-leagă în silabe arpegii ce-n om
sunt! “(Măsura)
Poetul Ioan Toderiţă pornind de la
o poetică a ,,emoţiilor reci, de pură
factură intelectuală “ realizează ,,o
poetică a fiinţei şi a neantului”,
care combină, prin intuiţie, idealul
poetic cu cel matematic.
21
POEZIE
POEZII
Ioan TODERIȚĂ
Un semn că moartea...
Un clopot ce se zbate în inimi ca un leagăn
ar fi iubirea noastră şi semn divin, precum,
stând sub icoană fruntea, plecată-n dulce reazăm
iluminează tâmpla de gânduri ce n-au cum
să vadă-n jur mânia satanei ce-i m-aseamăn.
Vor mai, de timp, pecetluit, sui, încovrigate
amintiri, solii, să bată-n porţi cu pumnii:
acele-mbrăţişări, ce ne-au legat în funii
şi-n paşi înşiruiţi, pe marginile lumii
atunci, în viers cântat încet pe săturate.
Un semn că moartea nicicând nu mă-nspăimântă
eşti tu, contrară ei, când fără de om milă,
nu-mi dai răgaz, să-mi număr suflarea-mi calofilă
pe un accent silabic, cel convertit la sfântă
eternitate-multă, de om ce moare-n silă.
al Romei fast şi scaun vor să ne-nvrednicească
rătăcitori în pânda privirii cea lumească
pe cruce m-am suit, ofrandă celor mulţi.
Dinspre dincolo, de ce...
Cu îndrăzneală-ţi rezemi gândul
să tot priveşti reminiscentă
în „bulbi de aur” doar cuvântul,
sonoră, starea elocventă.
Da, printr-un verb copulativ
îndemni un substantiv, să-şi facă
din epitet contur pasiv
şi moartea-ţi pare idolatră.
Că dinspre, dincolo, de ce,
mi-i dat să-ndur acest avânt
n-am parte nici de sâmbete
în timp, ce-i scris, să aflu stând.
Cristianică
Trei boabe de fasole într-un ghiveci cu unt
lumina va preface salcâmul în cuvânt
ca strigătul de mamă, întors la mine-o clipă
să-şi afle-n fiu risipa de faptă şi ispită,
îmbrăţişarea leagăn, sărutul cel curând.
Ştiu, voi muri odată, strigi „tu” la „ea” convins.
Hai, Tată! Lasă-mi crucea şi cuiul neatins
în lemn să fiu târziu întors ca niciodată
ca tu să plângi cu plânsul acelor ochi de piatră
pe-acest suiş nevrednic în spaima celor vii.
Petrec, din nou, din ou, lumina în stihii
Ce mulţi Irozi de pradă cu măştile pe frunţi,
De mă...
De mă,cu vergi, mângâi în cătini,
Pe umeri mai şi-ncovrigată
Plecare-a mea în ierbi ca-n plăpumi,
Asmute noaptea-n râpi curată.
De mă, întors prin os în sânge
aştepţi, să văd cum bate-n porţi
un pumn, ce-n inimă se frânge
opreşte clipa, dacă poţi.
De mă, ca-nvorbe de ocară,
Alungi în vers, cu ritm a-metric
Din cuvântări ce au să moară,
de tine, Doamne, fug eretic.
22
An XIII - Nr. 75 - 2011
POEZIA
Corneliu Fotea
ZIUA ÎMPODOBIRII PLÂNSULUI - A PATRA
Iată, se împlinesc şapte ani de când prietenul
nostru Cornel Fotea ne-a părăsit pentru
totdeauna. Din păcate, foarte puţini îşi amintesc
de rolul major avut de acest veritabil scriitor în
formarea unui cenaclu, a unei reviste, a unor
scriitori din Vrancea. Şi mai puţini îşi aduc aminte
de cele scrise de această persoană talentată, scrieri
dintre care, unele, să fiu scuzat dacă nu sunt pe
placul cârcotaşilor, mie, cel puţin, mi s-au părut
adevărate capodopere. Chiar această plachetă,
„ERIAN”(din care vom publica „Ziua
împodobirii plânsului”, a patra), cu un titlu atât
de misterios şi cu trimitere la vremuri atât de
îndepărtate, carte dedicată încă din 1972 lui
Ioanid Romanescu şi lui A.E.Bakonski („întâii săi
cititori”), este o legendă care ne aminteşte de
celebrul „Mistreţ cu colţi de argint”, dar şi de cele
„1001 de nopţi”. Cum am spus şi când a lansat-o,
versurile din această carte au un iz arhaic dar
sunt, culmea, de fapt , de o profundă modernitate.
Metafora lui Cornel Fotea este proaspătă,
îndrăzneaţă, iar imaginile artistice sunt de un
rafinament rar întâlnit, mai ales în zilele noastre.
Consider că fostul nostru prieten, Cornel
Fotea, chiar dacă n-ar fi scris decât acest poem
(dar el a scris teatru, poezie, proză şi istorie
literară) ar fi meritat un loc privilegiat în
Istoria literaturii române. Deie Domnul ca
scriitorul Cornel Fotea să nu aibă soarta atâtor
„uitaţi”. Prin paginile de faţă încercăm să
readucem în memoria cititorilor câteva stihuri
de o rară frumuseţe.
Culiţă Ioan Uşurelu
depărtându-mă jocului sterp
şi desculţ mă purtă prin cuprinsu-i
avar, până când am strigat că sunt viu,
că-s acelaşi din ziua când faptul
crestat în făptura-mi trăi violent.
Vorba şi gestul mi-a strânsu, lăsând
slobozire de cer pentru ochi;
stană de piatră şezând, până ce
poposi, cu lumina odată, şi plânsu-ţi.
Din trup alungat şi de mugure plin,
arătare de apă precum îl ştiam,
chip cu sine egal dar nu trup.
„Iată-mă, vezi-mă-zise-şi dând
la o parte frunzişul şi unda ce blând
mă acopară, ia-mă, petrece-mă!
Satur cu dulcea-mi făptură
de jele, cu ochii cei mari
aşteptând pe apele lor
geana de soare a trupului tău!”
Deci, iată-mă plin, coborându-mă-n plânsu-ţi
şi adânc. Viu colorat-
s-a plânsu-n grozava-mi ivire,
cât nici îndoială n-aveam că această
de dor şi prea vie oglindă e alta
şi nu voi lua de-nceput desbrăcarea
şi crâncena luptă de ieri.
Deci treceam ca şi soarele stând,
fără moarte şi veşnic întreg, şi ardeam
mai frumos în extatecul ochi
ae anafor al plânsului tău.
„Nu mâneca- mi-a şoptit-ci petrece-mă;
ia-mi răsuflarea şi-auzul
şi trece-mă crunt printre bicele dorului tău,
fă-mă scrum şi sărută-mă iar
ca să-nviu şi învie-mă doar ca apoi,
să-mi ucizi cu alint îndărătnicul dor”.
Vaierul-braţ de arcaş-tremura desfăcându-mi(6)
Veşmântul de piatră sub care pieri,
pe când stete lumină de zi între noi,
din pământ şi din cer potopind.
23
Ziua a treia şi-a patra, hotar
Între ele n-au pus. Am rămas
legănând, îngânând poate viers
ori o rugă de vorbe tocite
când vaieru-acela ştiut s-antrupat
ca să-mi mângâie numele prunc
de-o şoaptă cu trup hărăzit-
Căci târziu se făcuse şi ziuă, pe când
Iar cuprinsu-m-a vaierul cuib
cu ştiute puteri. Stăruia mângâios
An XIII - Nr. 75 - 2011
POEZIA
Soare şi lună eram-ochi în ochi-eu
şi plânsu-ţi, călcând pe o roată de foc.
Luminate bucăţi de văzduh din aproape-mi
cu gesturi întâie rupeam şi un trup
de femeie am prins pentru plânsu-ţi
cu râvnă să fac, Erian
(Ca al tău de bogat, şi întreg,
podobit, pe dinăuntru, cu noapte.)
E-hei, şi de când
îmi crezusem închisă puterea
De-a smulge un trup din nefire!
podoabă de crâncen păcat alergam
prin ţinuturi de har şi rodire,
vrăşmaşele mâini ale mele punând
şi luând şi punând, potrivind,
căutând, deslegând, aşteptând, închizând,
şi umbră creştea înapoia făpturii
ce chip avea plânsu-ţi, o umbră
de mândră ispravă.
Un dor
de la tălpi către zâmbet suia;
(Ce ştia plânsul tău, Erian, de-a zâmbit?)
încă neterminată ştiindu-i făptura,
căci, vai, amânam să-i dau sex
şi să torn peste trupu-i suflare.
Abia plăsmuită s-a smuls de sub vrăji
gâlgâind din adânc ne-nţelese cuvinte
nebună tinzând să se ascundă
în propria-i umbră, tăind
în văzduhul de albă lumină un gol
care trupu-mi sorbea şi-l purta
după sine supus, răsucit.
„Podoabe atâtea-ţi lipsesc-am strigat
pentru ce mă opreşti să le pun
pe frumosul tău trup, Erian”?
„Dar nu-s Erian, eu sunt plânsul-zicea-
Ai greşit făptuindu-mi un trup,
ai greşit clădind trup ca al său!
Ci sfarmă-l, e greu, mă strivesc
deslegate sub mâna-ţi puterile ei”
O, clipa aceea şezu lângă mine
năluca oprită ca luna sclipind;
lanţuri pe glesne-ncepusem să-i scriu
dar de fum se-nalţă o coloană
24
pierzându-şi dincolo de cer chi-
pul trist.
Iederă grea ridicam,carnovo-
ră,
în jurul coloanei. Suind se pier-
dea
întru verde închisă, ferindu-se
descuietoarelor braţe-ale mele-
Sus, în prea sus, albea numai
chipul,
chipul de jele al plânsului tău,
şi plutea încă neodihnit. Se îm-
fla
înconjurul în mâinile mele...
......................................................
................................................
Oceanul cresta, din nemărginiri desprins
Şi crăpa împroşcându-se-n cer.
„Erian-
Am chemat-Erian, ci îndură-te tu,
căci şi plânsul de mâinile mele fugi
şi plânsu-ţi în braţele mele, e vie,
de carne şi sânge, făptură! De ce
podobitu-m-au zeii cu veşnic blestem?
Erian, te desleg şi desleg şi făptura-mi
şi plânsul, plecaţi împreună, şi-n ziuă, şi-n vis,
căutându-vă stele mai blânde, gonoţi
către alte istorii şi ţărmuri, prinzând
către altul cădere şi rod”.
Dar atunci
s-a-nchegat-ci de unde?- din nou
plâns cu obrazul tău trist; despletea
de la sine, lungi plete- năluci întinzându-le
braţelor mele din nou părăsite şi, vai,
le luară cuminţi şi duios înapoi
presărându-le urmă, ieşind din orbite,,
a plânsului tău. Şi încet se-nopta,
mult târziu regăsita-mi făptură
de soare şi, mult prea curând lepădată
pe-un plai neprielnic şi grav năpădit
de o iarbă a somnului, grea.
Şi iar s-a făcut decuseară
Şi iar, sub o streaşină, vaierul fu
Neizbânzii şi patimii cuib.
An XIII - Nr. 75 - 2011
ATITUDINI
Liviu Ioan Stoiciu
Aceasta e problema mea
Apropo de aniversarea din 2011
a seriei noi a revistei Salonul literar
şi de fondatorul revistei, scriitorul
Corneliu Fotea. În anul 2000, Cor-
neliu Fotea mă întreba: ce ţi se tot
întâmplă? Cum adică, nu vii nici la
Salonul literar Dragosloveni? Te-
ai supărat (“ca văcarul pe sat”) pe
o anume lume literară din țară,
treaba ta: dar cu noi, prietenii tăi
din Vrancea, ce ai de împărţit? Şi
retorica are elementul ei moral-
familial, cu final fericit: vino de
dragul soţiei, de loc din Focşani,
sau a sorei tale Ita, care stă în
apartamentul unde ai locuit tu până
să pleci la Bucureşti, zi mersi că
n-ai fost uitat…
Mersi, dar nu mai merit nici
atenţia voastră, dragi “prieteni din
Vrancea” (scriam pentru sertar în
30 octombrie 2000). La 50 de ani
(câți aveam eu în anul 2000), e
cazul să mă retrag decent din viaţa
publică, să nu mai particip nici la
manifestări literare complezente –
voi fi onorat, de departe, să jurizez
şi să înmânez premii debutanţilor,
eventual, ei merită “în absolut”
totul, dar atât. Asta şi fiindcă scrii-
torii profesionişti nu mai dau doi
bani pe solidaritate şi generozitate.
Că “postcomunismul” ne-a exacerbat
greşit “personalitatea”. Personal, pre-
fer dintotdeauna singurătatea dusă
la extrem. După Revoluţie n-am avut
ce face şi am mers “ca ţiganul” la
tot felul de festivaluri, colocvii, sim-
pozioane, saloane literare, “zile” ale
unor reviste de cultură – şi cu ce m-
am ales? Uneori cu premii “provin-
ciale”, dar cel mai adesea cu duşmani
ascunşi, cu senzaţia că după primul
colţ al istoriei literare de azi mi se
va înfige un cuţit în spate. Şi asta
într-o breaslă în care doar interesul
personal, “dacă te descurci”, egoismul
şi nebunia de a te crede buricul pă-
An XIII - Nr. 75 - 2011
mântului contează. În această lume
a selecţiei, fără criterii de valoare
reală, locul meu nu poate fi decât
marginal, nu? Vreau să fiu lăsat în
pace acum, să mă pierd într-un abis
interior din care să nu mai ies decât
Liviu Ioan Stoiciu
atunci când am eu chef (cu o carte
originală în braţe, în cel mai bun
caz). Mă mărturisesc iar: ce rost are
să-mi mai bat capul cu prezenţa mea
fizică în public, invitat de prieteni
(în ghilimele sau nu), fie și în Vrancea
părinților? La ce altceva folosesc
prietenii decât la a pune la cale noi
compromisuri? Viaţa literară trece
oricum: cu mine sau fără mine, n-
are forţa de a produce o nouă realitate
interioară (singura care mă intere-
sează), “o nouă religie”. Din contră,
manifestările literare sunt o pierdere
de vreme, oricâte premii de con-
junctură s-ar acorda, oricâte pahare
de vin amestecat cu praf de intrigi şi
bârfe s-ar bea cot la cot, sau s-ar sta
cu ochii pe pereţi, ascultând o co-
municare, la mese festive, nebăgaţi
în seamă de oficialităţi şi sponsori.
Sunt pe cale de a pierde totul, izo-
lându-mă? Foarte bine, vin din tagma
stoicilor (tatăl tatălui meu chiar era
macedonean stoic, repet, venit din
Macedonia), îmi merit soarta.
Sunt dezamăgit de mine însumi,
aceasta e problema mea: am tot spe-
rat că o să pot să iau “oamenii”
(scriitorii, în primul rând) aşa cum
sunt, de o „mediocritate morală na-
turală”, dacă relativizez (mă refer
îndeosebi la cei ce au dat de gustul
puterii, al ţâfnei şi al parvenirii, al
“găştii” literare, în rândurile cărora
am descoperit dedesubturile adevă-
rului-literar lăsat de Dumnezeu, me-
reu fără scrupule), i-am însoţit sau
nu cu prietenia mea literară – ce
folos, n-am reuşit decât să mă con-
damn iremediabil la singurătate. La
50 de ani prefer să-mi iau câmpii în
lumea mea interioară şi să nu mai
stau printre “prieteni”, în public. Da,
sunt inadaptabil, sunt o fire de sinu-
cigaş, sunt un prost că mă expun “în
particular” aşa: şi? Care e problema
voastră? Lăsaţi-mă nefericit, îndă-
rătnic, trist.
Vă daţi seama, ce am scris pentru
sertar până aici acum zece ani, în 30
octombrie 2000, e perfect valabil şi
azi, pliat pe realităţile mele la zi. E
interesant de reţinut că în 2011, când
merg spre 62 de ani, nu s-a schimbat
mai nimic din perceperea vieţii lite-
rare, în general, chiar dacă au dispărut
pe rând şi scriitori care contau pentru
Vrancea, de la Dumitru Pricop şi
Ion Panait sau Corneliu Fotea, la
Florin Muscalu şi Traian Olteanu
sau Florin Paraschiv, Viorel Munteanu
şi Constantin Ghiniţă (îi pomenesc
şi pe publiciştii Al. Deşliu şi Puiu
Siru, cu cărţi publicate, care au editat
reviste de cultură).
25
PROZĂ
Nicolae Breban
Gustul de carieră
La o altă “şedinţă de comuni-
care” - aşa numeau cei doi prieteni
momentele lor de discuţii mai grave
! - Paul îi explică, în fine, ce voia el
să spună prin ideea de “răzbunare”:
ei bine, ei doi, trebuiau “să se apuce”
să facă — carieră. Dar, se înţelege,
nu urmând anosta lor pregătire de
politehnicieni, ţara viermuia de noi
ingineri care erau aruncaţi în şi îm-
pinşi peste tot să astupe “găurile
negre ale regimului”. Care, în câţiva
ani distrusese tagma sau pătura meş-
terilor, a maiştrilor, pentru a im-
planta pe politehnicienii ăştia “ca
noi”, de tip sovietic, cu aerul că
“totul se schimbă”. Prostii, spunea
Paul cu un gest îngreţoşat, noi doi,
dacă e să ne luăm în serios, trebuie
să facem cu adevărat carieră. Ca în
timpuri normale !
- Care, hă, hă, râse Peter ca să arate
că “s-a prins”, că intră în joc - care, de
fapt, n-au existat niciodată!...
- Aşa este, spuse neglijent Paul,
dar îl privi cu atenţie pe prietenul
său, de parcă ar fi vrut să înţeleagă
ce spusese celălalt.
Apoi îşi continuă “teoria”.
Ce carieră puteai să faci sub...
ăştia ?! Totul căzuse, totul se năruise
doar ca să se poată afirma ideea de
“schimbare”. - Nu ne interesează, nu
e treaba noastră ! Dar singura carieră
care “rentează” azi, adică are şansa
de a fi reală - reală, mă’nţelegi ? -
este drumul politic, cariera politică.
Trebuie să ne vârâm între ei, tu în
primul rând, deoarece eşti mai arătos
şi ai un fel al tău care provoacă în-
credere. La mine se vede dintr-un
foc că... în sfârşit, nu contează !...
Peter, după ce se prefăcu că me-
ditează un timp, îi aduse ştirea că, în
ce-l priveşte, nu era un lucru impo-
sibil. La marea şi unica agenţie de
turism la care se activa, cu succes,
26
jumătate din an, uneori chiar mai
mult, secretara de partid este o fe-
meie “deşteaptă”, nevasta unui ştab
de la raion. Ea însăşi, este nu fiica,
ci nepoata unui membru în comitetul
central, un bătrân care ţine mult la
ea, care o crescuse etc., etc.
- Nu-nu, e fals, e total fals, re-
plică calm Paul, încreţindu-şi uşor
fruntea sa extrem de boltită, de lu-
cioasă. Ar fi un fals început, nu tre-
buie să ne bazăm pe atracţia pe
care o exerciţi tu la muieret !... Nu-
nu, nu mă întrerupe, eu am decis
altfel. Noi trebuie să începem de
jos, de foarte de jos, dacă vrem să
reuşim. Dacă vrei să mă ajuţi, te
duci într-un cartier absolut munci-
toresc al oraşului, pe lângă una din
marile fabrici, şi te interesezi de
cea mai măruntă organizaţie de
stradă. Acolo ai să dai peste lume
inferioară, necăjită şi furioasă, cei
care cred că a venit lumea lor, pa-
radisul lor, cum ar veni. Evident,
nu declari imediat ce pregătire ai şi
dacă se descoperă, afirmă că nu
poţi să te deplasezi din capitală de-
oarece ai o mamă canceroasă în ul-
timă fază, două surori mici pe care
tu trebuie să le îngrijeşti, la rigoare
minte-i spunând că tu însuţi ai fost
internat, să zicem cu o boală
uşoară, de asta, psihică, depresie
sau găseşti tu altceva. Încearcă să
te prefaci mai umil, mai proletar,
vezi nu-ţi pune costumul tău de
gală, cravată şi alte alea, e bine
chiar să apari nebărbierit, cu o că-
maşă ceva mai purtată etc.,etc. Nu
trebuie să te învăţ eu, pune-ţi ge-
niul la contribuţie.
-Şi... ce să fac eu acolo... până la
urmă ? întrebă Peter, mai mult amu-
zat decât uimit.
- Habar n-am. O să-ţi spună ei,
acceptă orice ţi se propune. Proba-
bil munci inferioare ce ţin de curie-
rat sau de propagandă. Nu te sfii să
faci curat prin birouri, împriete-
neşte-te cu cei care fac muncile
brute, portari, şoferi, femei de ser-
vici, printre aceştia se ascund, dacă
nu viitori conducători, oricum rude
de-ale lor. Inşi care au acces, înţe-
legi ce vreau să spun ? Toţi marii
noştri conducători de azi, de la di-
verse nivele, au undeva în spate, un
trib întreg. Acolo, la mahala sau în
provincie, în coclaurile de unde au
fost scoşi, ştii cum înhaţi vreo
ştiucă din gaura ei umedă, plină de
muşchi şi de liane sau rădăcini pu-
trede. În cel mai rău caz ai să mi-
roşi - ha, era să zic că o să ai
norocul să te îmbeţi, să miroşi ! -
aerul lor, care e, trebuie s-o spu-
nem, inconfundabil. Şi pe care noi,
oricât de şcoliţi şi de mofturoşi, nu
ni-l putem imagina dacă nu dăm cu
nasul de el. E o cu totul altă lume,
sunt şi eu curios ce o să-mi spui. O
curată aventură, ce zici micule, noi
atât de ahtiaţi de false aventuri. Dar
asta, da, asta, dacă o să ai curajul
să pui piciorul în baltă, înţelegi ce
vreau să spun, o să te recompen-
seze. Absolut.
- Ha, râse Peter parcă încercând să
se convingă pe sine însuşi - vasăzică
în felul ăsta vrei tu să... ne începem
carierele ? Politice... vreau să spun ?
- Exact. Nici cu un milimetru mai
sus sau mai jos. Acesta e nivelul de
atac, aşa îl numesc eu. Şi, cu timpul,
şi încă foarte repede, tu care pari
plictisit de toate vei prinde tu însuţi
gust de a-ţi face drum în societate,
de carieră. Una adevărată, grasă !
- Crezi ? întrebă Peter fals indecis,
încercând să înţeleagă de ce priete-
nul său îl etichetase ca fiind “plictisit
de toate”, când, de fapt, el, Paul era
astfel. Sau astfel voia el să apară în
An XIII - Nr. 75 - 2011
PROZĂ
ochii celorlalţi.
Zis şi făcut şi după câteva săptă-
mâni, Peter sosi cu “rezultatele”. Cu
o mică şi renuvelată admiraţie faţă de
“bunul instinct” al lui Paul, deoarece,
în mare, lucrurile se derulaseră cam în
varianta pe care o propusese acesta.
După ce fusese “amânat” de câ-
teva ori, cei de “acolo” nu prea înţe-
legeau ce voia el, unul dintre ei,
Pavelescu, un tânăr fără un braţ, i-a
dat să facă ceva : în primul rând să
stea la cele două telefoane din două
birouri diferite care aveau uşile des-
chise şi apoi să ducă nişte plicuri, la
unele adrese. După un timp i s-a pus
sport când... da-da, când ştiai că în
orice moment poţi să întrerupi totul.
- Asta e doar la început, replică
Paul care asculta tăcut, frunzărind în
hârtiile şi revistele sale de speciali-
tate.- De asta ai acum senzaţia de
“un fel de sport”. Apoi, mai târziu,
dar nu foarte târziu, o să înceapă să-
ţi placă, o să te prindă. Trebuie să
prinzi gustul de carieră, de ceea ce
poţi face tu, numai tu, pornind cu
adevărat de la zero.
- De la zero ? zâmbi Peter ca să
se arate superior. Nu este cumva un
fals zero ?
- Ba da, se poate. Uneori da, alteori
rie, făcând să reverbereze tocmai ul-
tima propoziţie a lui Paul; va-să-
zică... atenţie la apariţia fizică şi mai
ales, într-un sens “invers” de cum o
făcuse în ultimii ani şi pe parcursul
întregii sale tinereţi când era atent şi
se străduia să se ferchezuiască şi să
se prezinte cât mai “atrăgător” în
ochii altora. Mai ales, voit sau nu, în
ochii “muieretului”, cum îl persifla
amicul său. Te pomeneşti, se gândi,
apoi, acasă, Peter, că... Paul vrea să-
i pună la încercare un fel de “voinţă
străină” - termenul era de data asta
al său ! - şi asta arăta că avea cu ade-
vărat încredere în el. În forţa sa de a
Nicolae Breban
la dispoziţie şi un şofer, cu o Po-
bedă, Mitică Sturzu, cu care s-a îm-
prietenit şi au ieşit la o bere. Abia
acolo, la un birt aflat nu departe de
una din intrările uzinei, a avut ocazia
să cunoască “mai multă lume”. Ne-
interesantă la început, spunea Peter,
lucrători în uzină sau funcţionari in-
feriori, unii dintre ei trimişi la “reca-
lificare” deoarece veneau din familii
“suspecte”. Nu foarte mulţi şi de
aceştia mai ales Peter s-a ferit. A
urmat primul sfat al lui Paul, să
“caute cât mai jos”, să nu-i fie greu
“să se aplece”. Era şi asta un fel de
An XIII - Nr. 75 - 2011
nu. Dar remarca ta arată că nu ţi-ai
pierdut inteligenţa. Ba, îţi prezic că ea
se va ascuţi tocmai în aceste medii
prin care ai început să pătrunzi. Aten-
ţie, însă, mai ales la îmbrăcăminte şi
nu-ţi îngriji mâinile şi unghiile în mod
excesiv. Încearcă, ha, ha, să fii... cum
să zic ? Soios, înţelegi?
- Da, soios, dar... nu numai fizic,
adăugă el după un moment de refle-
xie. Soios şi în... caracter !
- Ha, asta e ceva mai greu, ac-
ceptă Peter. Apoi rămas gânditor, în-
cercând nu atât să înţeleagă, ci
ascultând încă o dată totul în memo-
fi activ, în voinţa sa. Pe care, la în-
ceputurile relaţiei lor, o ironizase nu
de puţine ori, cu atâta insistenţă şi
sarcasm încât aproape îl convinsese
şi pe el că e lipsit de ceea ce se
cheamă voinţă, o “voinţă de cârpă
moale” era slăbiciunea sa în primul
rând, îi aruncase, atunci, Paul. Te
pomeneşti, îşi spunea Peter, simţind
că i se umflă cumva pieptul de mul-
ţumire, de mândrie chiar, te pome-
neşti că Paul vrea să... mă ajute
realmente ! Să mă oţelească, să-mi
forjeze caracterul, iar toată chestia cu
cariera şi cu “începutul de la zero” e
27
PROZĂ
numai un fel de artificiu. Da, se pare
că are încredere în mine şi nu mă fo-
loseşte doar ca pe un “coş de hârtii”
cum mi-a aruncat-o Stela în vreo
două rânduri. Da, el se ocupă de
mine, te pomeneşti, în acest fel, activ,
cum zice el. Eu trebuie să devin activ
la rândul meu, dar numai şi numai în
acest fel. Rupându-mă de lumea
mea, chiar şi de mine, Peter, cel de
“staniol”. Asta e însă expresia mea şi
am să i-o “trec” şi lui. Dar nu ime-
diat, mai lasă să aştepte...
De şoferul care de două ori pe
săptămână îl ducea cu diverse pa-
chete şi plicuri la unele adrese se îm-
prietenise cât-de-cât. Deşi Paul,
mereu la curent cu ce făcea, îl aver-
tizase de la început de “pericolul îm-
prietenirii cu oricine”. Cel mai bine,
cu nimeni !
- Ştiu că inima ta e flămândă de
prietenie, îi spunea Paul şi asta nu e
numai un semn de neîncredere în
tine, de naivitate. Ştiu că relaţia
noastră nu te satisface pe deplin -
taci, nu trebuie să mă contrazici, eu
pot să-mi trag concluziile şi singur.
Nu cumva ţi-este frică de singură-
tate... amice, “tovarăşe” ? Ei bine, în
noua ta carieră??? vei avea ocazia şi
va trebui să ai nevoie de singurătate.
Una reală nu ca cea pe care noi, aici,
în elită şi printre intelectuali, ne-o
fabricăm, ţi-am mai vorbit într-un
rând de asta. Vom fi cu adevărat
adulţi, bărbaţi dacă vom atinge-o,
această singurătate reală, deoarece
nimic serios, durabil, nu se poate
construi decât în acest mod, în acest
chip - în singurătate.
- Săăă.... mă feresc de prietenie,
de orice fel de prietenie... acolo ?!
- Nu, în nici un fel, să contactezi
cât mai mult prietenii, dar unele în
care să nu cazi, să nu crezi, cum se
spune. Să le faci pur şi simplu altora
pe plac, tu exerciţi un fel de farmec,
pe care, tu ştii, eu nu ţi-am ascuns-o
niciodată, l-am dispreţuit franc tot-
deauna. Cred că această “forţă mi-
noră” - ştiai, nu, că farmecul
persoanei e un fel de forţă ascunsă !
- ai s-o exercitezi şi pe “acolo”. Şi
nu numai la muieret. Dar, fii atent,
28
nu cădea tu însuţi victimă, în primul
rând, propriului tău farmec, dar şi pe
asta ţi-am mai spus-o şi ai luat-o ca
pe un reproş. Dar, ha, ha, nu era
decât un bandaj... capito ?!
De fapt, cam asta înţelegea Peter
din ce auzea, că trebuia să “înveţe”
să fie prieten, cum şi cu cine vrei şi
nu vrei ! Nu propria lui înclinare
sau alegere urma să conteze, ci...
ha, ha, ca un fel de târfă sentimen-
tală, el trebuia să se lase “moale” şi
ales. Să potolească astfel setea al-
tora de prietenie, de nesiguranţă. Să
coboare cam de două ori pe săptă-
mână printre acele “fiinţe primi-
tive” - era expresia sa, Paul era prea
prudent să gândească astfel ! - şi să
se lase ales de “ele”, de “acele fi-
inţe”, împins, ales sau dat la o
parte. Poate chiar îmbrăţişat, dar nu
de braţele lor, ci de gândurile şi de
confesiunile lor. Aşa, direct, în
fraze rupte, necioplite şi uneori bru-
tale, cum le ştiau şi le obişnuiau
“ei”. Nu era “lumea lor”, nu deve-
neau “ei” stăpâni pe lume, nu se re-
vărsau ei,”gloata”, pe aleile
frumoase şi îngrijite ale “vechii so-
cietăţi” ?! Şi Paul iată că-l trimitea
să “curgă” şi să se îmbrâncească cu
“ei”, să calce în picioare frumoa-
sele, regulatele şi îngrijitele ron-
douri de flori, boschetele scumpe,
să spargă chioşcurile de petreceri şi
de vânătoare, de serenade şi de dis-
cuţii “înalte”, punând în acest fel
posesie pe “vechea lume”, chiar
dacă prima formă a acestei posesii
era distrugerea. Dar, nu cumva is-
toria, cum se zicea şi se striga de pe
la toate difuzoarele, istoria însăşi se
va ascunde până la urmă în spatele
acestei măşti a purei distrugeri, sau,
mă rog, va profita de “ele”, de “fe-
ţele”, de “măştile” acestui rapt co-
lectiv, grăbit şi grosolan, a acestei
“năvale ideologice”, oare nu a fost
aşa, nu au decurs astfel lucrurile şi
în marile revoluţii şi lupte politice
descrise în cărţi celebre ?
Da, era cu adevărat “o aventură”,
poate chiar mai mult decât atât ! Şi-
apoi, ce avea de pierdut ? Timp avea
berechet şi dacă “o” lua şi ca pe un
fel de sport, totul se potrivea cu ca-
racterul său. Sau, ha, cu viitorul său
caracter, atât timp cât va fi prieten cu
Paul, se înţelege. Cât timp acesta îl
va primi, adică va avea nevoie de el.
Deoarece, Peter ştia că şi în asta îi
era de fapt superior celuilalt : nevoia
de prietenie sau, mă rog, cum o spu-
sese Paul, frica de singurătate bărbă-
tească, el, Peter, avea puterea s-o
arate, s-o “manifeste”; în timp ce
arogantul Paul, prefăcându-se plicti-
sit şi jucându-şi bine cinismul său
ultra-cunoscut, o ascundea de fapt.
Slab era Paul, în această privinţă,
Peter era sigur de asta. Puternic era
cel care-şi etala slăbiciunea, asta era
una din propoziţiile lui Paul, or, cel
care tocmai o punea în “aplicare” era
el, Peter şi nu celălalt, “filozoful”.
Acest lucru era clar !
Lumea, iată, trebuia “re-înce-
pută” la nivelul cel mai mic, cel mai
de jos. Şi el, Peter, distinsul, frumo-
sul, atletul multor saloane trebuia, să
se “aplece”, să se strecoare cu pru-
denţă şi încăpăţânare, ca un fel de
cerşetor mascat, în lumea aceea care
putea să-l primească sau nu. Deoa-
rece - şi Paul l-a avertizat şi de
aceasta ! - el nu trebuia să se în-
creadă în primele “succese”, totul
“acolo” era altfel decât “pe aici, pe
la noi”. Ha, şi încă un fel de “la noi”
care se evaporă pe zi ce trece !
Nu, prietene, ei pot fi mai vicleni
chiar decât fantezia noastră cea mai
aprinsă, deoarece viclenia lor este
înnăscută de generaţii; aşa cum la
noi, ca să zicem aşa, simţul măsurii
şi al drepturilor noastre îl avem în
oase. Ca şi cel al proprietăţii, pe care
ei îl neagă, deoarece, fii atent, ei dis-
preţuiesc nu proprietatea, ci propriul
nostru simţ al posesiei, născut el în-
suşi în secole. Ca şi acel simţ ciudat
al “distanţei” pe care credem noi ne-
cesar a-l avea şi pretinde - distanţa
faţă de tot ce nu suntem noi ! Nu, nu
dispreţul, o nu, ar fi prea simplu -, ci
distanţa ! Înţelegi ? Ne-amestecul !
(Fragment din romanul inedit
“Jocul si Fuga”,
de Nicolae Breban)
An XIII - Nr. 75 - 2011
PE MAPAMOND
Rețeta fericirii într-o țară civilizată
Însemnări de călătorie
din Suedia (IV)
Radu BORCEA
La finalul episodului al III-lea al însemnărilor de călă-
torie din Suedia, intitulat „Civilizaţia într-o ţară neutră”,
promiteam cititorilor Salonului literar să revin cu infor-
maţii mai detaliate despre funcţionarea economiei acestei
ţări. În cele aproape trei săptămâni cât a durat turneul An-
samblului Folcloric „Poarta Vrancei” din Vidra în ţara
care a pus bazele Premiului Nobel, am văzut multe lucruri
care mi-au stârnit admiraţia. I-am văzut pe suedezi la ei
acasă cum ştiu să muncească – nu mai mult decât românii,
dar o fac, vă rog să mă credeţi, cu un spor întreit, împătrit!
I-am văzut cum ştiu să se bucure de munca lor, să se dis-
treze, să privească viitorul, să-şi orânduiască viaţa. Nu în-
tâmplător statele nordice, Norvegia, Danemarca, Suedia,
Finlanda (şi într-o mai mică măsură Islanda), sunt în fruntea
tuturor clasamentelor şi sondajelor privind modul în care
oamenii de aici înţeleg şi simt FERICIREA VIEŢII. În
concepţia lor, a fi fericit înseamnă să ai parte de sănătate,
de un câştigul salarial îndestulător ca să poţi cheltui cât
mai mult pentru educaţie, cultură, petrecerea timpului liber,
înseamnă să trăieşti în armonie cu vecinii şi comunitatea
locală.Din anul 1813 şi până astăzi, suedezii nu au mai
luat parte la nici un război, după secole de confruntări sân-
geroase cu vecinii baltici pentru teritorii şi bogăţii. Pare sim-
plu ceea ce fac ei astăzi, dar fără o educaţie civică sănătoasă,
şi, mai ales, fără o economie solidă, toate dorinţele de mai
bine devin doar iluzii. Fiind de atâta amar de vreme ziarist
de formaţie economică (şi zic amar pentru că în România
viaţa este mai mult amară în loc de fericită, ca în Nordul
Europei!), ştiu că informaţiile de natură economică sunt
sterpezi, precum merele acre, greu de digerat, fără priză la
public, sunt greu de înţeles chiar şi pentru intelectualii de
altă formaţie profesională. Dar statisticile reci, care indică
plusuri sau minusuri, explică diferenţele de nivel de trai din-
tre state, regiuni geografice, localităţi, dintre oameni ca in-
divizi aflaţi la polul bogăţiei sau la cel al sărăciei. Dincolo
de existenţa lor ca ţări şi indivizi în spaţii geopolitice dife-
rite, de moştenirea istorică de care au avut/au parte, este clar
că avem de a face cu diferenţe de organizare statală, cu di-
ferenţe de cultură a muncii şi creaţiei. Iar când am spus că
în Suedia se munceşte cu spor, dar mai ales cu cap!, am
avut ca argument o bună documentare obţinută chiar de la
Ambasada României la Stockholm. De unde am aflat că
din 8 milioane de locuitori, mai bine de jumătate
An XIII - Nr. 75 - 2011
(4.300.000) sunt salariaţi. Aţi auzit, desigur, de Compania
Volvo. Ei bine, 48.000 de salariaţi ai acesteia realizează o
producţie de peste 2 miliarde de Euro/an. În construcţii na-
vale, cei 25.000 de salariaţi în total menţin Suedia pe locul
III în lume ca performanţă. Tot pe locul III în lume se află
şi la producţia metalurgică, unde se fabrică oţelul de cel mai
înalt nivel calitativ. Aş putea înşira pagini întregi cu cifre
care arată diferenţe enorme de progres tehnic, tehnologic şi
de productivitate între Suedia şi ţările est-europene. Dar a
vorbi unora de productivitate e şi cum le-ai spune ce avânt
a luat Boşimania. Or, productivitatea muncii orare, care asi-
gură salariile acelea mai mult decât îndestulătoare menite
să ofere omului un trai fericit, este de 5 ori mai mare acolo
ca în România. Participând însă la a 20-a ediţie jubiliară a
Festivalului Internaţional de Folclor HALSINGEN-HAM-
BON de la Jarvso (o variantă folclorică românească a Cer-
bului de Aur de la Braşov), am rămas impresionat de
organizarea acestui eveniment, de ţinuta artiştilor invitaţi
(din 8 ţări europene şi din SUA), de îmbinarea actului cul-
tural cu afacerea economică. La dineul ce a urmat încheierii
festivalului, Rolf Leander, un arhitect de profesie convertit
în impresar artistic, ne-a declarat că profitul obţinut de pe
urma acestui grandios spectacol-busyness a fost de peste 1
milion de koroane (la paritatea de 2,67 korona pentru 1
dolar SUA). Mediatizarea evenimentului din ziua de 13
iulie, pe toate posturile de radio şi televiziune naţionale, a
fost excepţională, fiecare jurnal de ştiri fiind tele-difuzat pe
acordurile cântecului dansant HAMBO, iar presa scrisă i-a
rezervat pagini întregi, din care românii nu au lipsit. Acest
festival a durat de dimineaţă de la ora 6 - cu deplasări suc-
cesive în patru orăşele - până seara târziu, la ora 21:30, când
a fost decernat („cu cântec”), premiul cel mare. Acest pre-
miu a fost primit, iniţial, de un ansamblu format din studenţi
polonezi din Lublin, care au avut în repertoriu cântece şi
dansuri populare …din Bucovina noastră istorică şi nu de
la ei de acasă. Era evident că acele cântece şi dansuri inter-
pretate de polonezi sunt de la Cernăuţi, de la Herţa şi Câr-
libaba, de la Rădăuţi, Fălticeni şi Suceava… Furt pe faţă!
Furt de patrimoniu cultural pe care tinerii urmaşi ai Kazi-
mirilor l-au „îmbrăcat” în straie poloneze. Motiv pentru
mine să mă duc îndată la juriu, în faţa căruia am protestat
energic. Organizatorii au fost luaţi prin surprindere de ati-
tudinea mea, dar s-au văzut nevoiţi să se reunească, să ana-
lizeze contestaţia noastră scrisă şi să înmâneze trofeul
câştigător profesorului-coregraf Ion Soare, conducătorul ar-
29
PE MAPAMOND
tistic al Ansamblului „Poarta Vrancei”. Bucuria maestrului
coregraf vidrean (Dumnezeu să-l odihnească în pace!) a fost
fără margini. Parcă văd şi astăzi cum Profesorul Ion Soare
a scos din traista-i atârnată de umăr un Tricolor imens pe
care îl flutura atrăgând privirile tuturor. Ne bucuram pentru
demnitatea recucerită de la un juriu reprezentându-i pe cei
atât de bogaţi. Jenat de cele întâmplate, Rolf Leander s-a
oferit să-mi înlesnească o convorbire telefonică gratuită
acasă la Focşani, cu familia, să anunţ că suntem câştigători,
propunere pe care am declinat-o cu deferenţă. Poate între-
baţi: de unde a fost adunat atâta bănet din organizarea aces-
tui eveniment? Statistica organizatorilor, prezentată la
televiziune şi tradusă de ataşatul nostru cultural la Stoc-
kholm, Petre Bordea, a evidenţiat următoarele: la concurs
s-au înscris 1.500 de perechi, taxa de participare fiind de
500 de koroane; numărul spectatorilor a fost de 60.000, din
care 30.000 la gala finală de la Jarvso, care i-au aplaudat
frenetic pe români pentru evoluţia lor în concurs şi la pri-
mirea meritată a trofeului. Sume importante au intrat în con-
tul organizatorilor de pe urma reclamelor agasante, din
vânzarea de suveniruri cu brandul Festivalului, din consu-
mul de alimente şi băuturi răcoritoare al participanţilor (bău-
tura alcoolică fiind prohibită în afara localurilor publice).
Reporterul televiziunii a spus că pe timpul actelor artistice
din cele patru orăşele - Harga, Arbra, Bollnas şi Jarso - au
fost consumate 60.000 de porţii de cârnaţi, 120.000 de sticle
de băuturi răcoritoare, 40.000 de cutii cu lapte dulce pas-
teurizat; au fost vândute zeci de mii de tricouri cu emblema
Halsinge-Hambon (două le-am cumpărat eu, cu 12 koroane,
pentru copiii mei), pălărioare, plachete, insigne şi multe alte
mărunţişuri. Superbă a fost această a 20-a ediţie jubiliară.
Până şi natura a ţinut cu organizatorii, cu publicul, cu invi-
taţii. Din luna mai până la 12 iulie, în Regiunea Halsingland,
care este o poartă de intrare spre Laponia suedeză, se insta-
lase o secetă cumplită, spre disperarea fermierilor. Organi-
zatorii erau însă mulţumiţi că vremea nu le-a dat peste cap
evenimentul şi afacerea, ei scontând pe o uriaşă participare
de public. Ceea ce s-a întâmplat. Festivalul s-a încheiat în
30
triumf, organizatorii şi-au rotunjit veniturile, iar la puţine
minute după stingerea luminilor de la Arena Stene Gard
(locul galei finale) s-a dezlănţuit o ploaie torenţială care a
ţinut două zile şi a potolit setea pământului. Văzându-i
la recepţie pe domnii Rolf Leander şi pe Lars Hansson, pre-
şedintele Asociaţiei „Jarvso Folkdanslag Ungdomsrin-
gen”, cum îşi frecau mâinile atât de mulţumiţi, iradiind de
bucurie, mi-am adus aminte de proverbul care spune că aşa
a făcut Dumnezeu lumea: ”bogatului să-i dea gheaţă vara,
iar săracului iarna”. Eu aş mai adăuga: le-au dat, dat nu
le-au băgat şi în traistă, pentru că muncesc ca să aibă. La
munca depusă, şi avantajele sociale sunt pe măsură în do-
meniile sănătăţii, educaţiei, culturii. În Suedia, costul me-
dicamentelor este compensat într-o proporţie substanţială;
statul acoperă 40 % din costurile lucrărilor stomatologice;
comunităţile locale asigură mâncare şi îngrijire copiilor şi
elevilor din grădiniţe, şcoli şi internate, precum şi activităţi
plăcute după orele de şcoală, pe timpul cât părinţii sunt la
muncă. În Suedia nu există abandon şcolar! La nivel uni-
versitar, studenţi primesc de la stat, sub formă de împrumut
fără dobândă, fonduri pentru plata taxelor şcolare pe care
le achită după absolvire, în primii ani de activitate produc-
tivă. Mulţi studenţi depăşesc vârsta de 25 de ani, întrucât cei
care îşi iau serviciu după terminarea liceului şi au şi o anumită
experienţă de producţie beneficiază de liberalizarea condiţiilor
la absolvire. În acest episod din însemnările mele de călătorie
în Suedia am încercat să vă arătăm cum se fac bani din cultură
pentru cultură şi care este reţeta fericirii într-o ţară civilizată.
De fapt, am încercat să demonstrez că la mijloc nu este nici
un miracol. Pot fi obţinute astfel de performanţe şi România?
Cu siguranţă, pentru că aparţinem culturii şi civilizaţiei euro-
pene. Dar trebuie îndeplinite multe condiţii. Una dintre ele:
Ţara să nu fie condusă de politicieni (d’ăştia se găsesc pe toate
drumurile), ci de OAMENI DE STAT, vizionari şi buni ad-
ministratori. Să regăsim astfel de oameni la primării, la con-
siliile judeţene/regionale, la parlament şi la ministere.
(Va urma)
An XIII - Nr. 75 - 2011
AMINTIRI
Nicolae MAZILU (New York)
URZICILE...
Motto: “...stilul tău e spumos şi plin de vervă, iar umorul
tău nu e departe de cel al lui Creangă - cel care ne-a încântat
copilăria.” (Silvia Mateescu)
“De-ar fi fost să alegi nu fizica, ci scrisul, acum ţi s-ar fi spus
pe bună dreptate, precum humuleşteanului... vârteşcoiosul
(fiind din Vârteşcoiu- Vrancea). Mare păcat că s-au risipit
atâta expresivitate în vorbire, atâta haz, şi, mai ales, atâta
capacitate de a găsi sens în întâmplări.” (Cumătra Nuţa)
Oricât de adevărate – o spun nu
dintr-un atac subit, dar altfel destul
de necaracteristic, de modestie, pen-
tru că eu de altfel sunt o persoană
excesiv de modestă tot timpul! –
asemenea aprecieri nu respectă
adevărul. Mai întâi, stilul nu-i spu-
mos şi plin de vervă, ci-i pur şi sim-
plu cum se-ntâmplă să vină,
elaborat din greu dup-aceea… nu de
altceva, da’ ca să vină mai bine.
Apoi, dacă n-alegeam fizica, n-ar fi
fost scrisul, pentru că, ştiţi şi voi,
oricare om poate face orice, ori-
când, cu condiţia să nu fie ceea ce
datoria-l cheamă să facă. S-ar putea
eventual întreba de ce-am ales fizica
şi nu altceva mai lesnicios, dar aici
răspunsul vine de la sine: am avut
ciudă pe ea! În al treilea rând, nu pot
accepta numele ce mă delimitează
toponimic: e indicibil, şi nu se cade
pentru un intelectual, care va să
zică… om subţire… şcl, şcl. În fine,
nu pot accepta că « expresivitatea în
vorbire » s-a risipit, pentru că am
găsit sens în usturimea întâmplărilor
care m-au încercat, şi cum veţi
vedea am « risipit expresiv vorbe »
şi asupra altora…
…
Râul Cuyahoga din nord-estul
statului Ohio măsoară cel mult vreo
An XIII - Nr. 75 - 2011
două sute de kilometri, acoperind
patru judeţe. Izvorăşte din judeţul
Geauga, cam de la treizeci de kilo-
metri de malul lacului Erie, trece
prin Portage şi Summit, după care,
tăind drept către nord judeţul care-i
poartă chiar numele – Cuyahoga –
se varsă’n lacul Erie, în plin centrul
oraşului Cleveland. În limba iroche-
zilor, care au hălăduit odată pe-aici,
“cuyahoga” ar însemna “contorsio-
nat”, de unde şi numele râului. Şi
este, într-adevăr, foarte contorsionat
topografic: e destul de greu să-i
urmăreşti meandrele, uneori chiar şi
pe distanţe scurte, de un kilometru
sau doi, ca să nu mai vorbim de to-
pografia sa globală. De la izvoare
râul curge în direcţia generală sud-
vest, după care la Cuyahoga Falls, în
nordul Akron-ului, se întoarce brusc
în direcţia nord, pentru a se îndrepta,
contorsionat în meandre scurte, către
vărsare, spre Cleveland.
Când nu poartă nume istorice, ve-
nind din Biblie sau de pe alte melea-
guri, cum sunt Akron, Toledo,
Solon, Paris, localităţile au pe-aici
nume specifice, fie legate de carac-
teristici locale ale râului pe care sunt
aşezate: Munroe Falls, Cuyahoga
Falls, Chagrin Falls, fie – mai ales
când e vorba de nume de străzi, dar
şi de localităţi – legate de băştinaşii
care-au hălăduit pe-aici, şi-au fost
împinşi către vest de civilizaţia
triumfătoare: Oneida, Seneca, Che-
rokee, Osage, Apache, şi alţii. Vezi
ici şi colo de-a lungul râului statui
comemorând indienii, cu pene-n
chică, topor în mână, sau un caiac
deasupra capului. E-acum un titlu de
glorie prin Ohio să-ţi găseşti sânge
indian în arborele genealogic, mai
ales printre oamenii simpli, a căror
educaţie e pur şi simplu informaţie
bine filtrată de corectitudinea
politică a televiziunii. Mi-amintesc
să fi comis odată o gafă, când o
doamnă mi-a prezentat un impresio-
nant arbore genealogic din care re-
zulta că ea ar fi avut la origine sânge
indian altoit pe sânge evreiesc – de
care, tot la fel, se face mare caz pe-
aici. Mi-am amintit subit de bancul
cu “Ochi de Şloim” şi-am izbucnit
în râs, după care-am dres-o la mo-
ment, cum că nu-mi închipuiam ca
cineva să fie-n stare de un asemenea
efort cultural, ce denotă o erudiţie
ieşită din comun… şcl. Şi mă gân-
desc în urmă, că bancul nu-şi mai
are obiect, dar că indienii s-au
răzbunat crunt, chiar şi după ce-au
fost măcelăriţi pe’ndelete!
Cu puţin înainte ca râul Cuya-
hoga să facă brusc întoarcerea spre
nord de care vă spuneam, lângă
primăria sătucului Silver Lake,
aşezat în jurul lacului cu acelaşi
nume de pe valea râului, am găsit ur-
zici. Devreme, primăvara, apa
umflată peste maluri de zăpezile ier-
nii se retrage lăsând în urmă un pat
de papură şi ierburi de baltă uscate.
Din mâlul gras, de dedesupt, îşi fac
apariţia urzici tinere – savoare
deosebită prin unele arte culinare, nu
31
AMINTIRI
în Statele Unite, în orice caz, unde
nu li s-a făcut suficientă reclamă,
precum, de-o pildă, spanacului lui
Popeye. Eu însă ştiu din bătrâni că o
cură de urzici în postul Paştelui
primeneşte sângele şi urmăresc în-
deaproape să prind momentul când
apar, moment care se lasă prins din
ce în ce mai rar. Iarna a început să
treacă brusc în vară, iar când ies, ur-
zicile sunt parcă dintr-o dată bătrâne
şi mâloase, necomestibile.
Mă văd, odată, cu nevastă-mea-n
pârâu adunând urzici, în timp ce o
ceată de jogger-i adunaţi pe mal, pe
aleea asfaltată ce trece de-a lungul
pârâului, se strânsese uitându-se
curioşi la noi, şi discutând între ei
asupra subiectului, analizându-ne ca
pe nişte gâze ciudate prin aspectul
lor necomun. Într-un târziu, unul
dintre ei, delegat de comunitatea
ocazională bag seamă, îşi ia curajul
cerut de demnitate şi ne
interpelează:
– Excuse me folks, what are you
picking there? – Ce adunaţi?
– Stinging nettles, sir! – urzici în-
ţepătoare, domnule. Aici urzicile cu-
noscute sunt ceea ce noi ştim
îndeobşte ca urzici moarte, cele în-
ţepătoare trebuie desemnate ca atare.
Curiozitatea americană pentru mi-
cile lucruri ieşite din comun e mare!
Şi, ca oriunde, e justificată prin uni-
formitatea vieţii. Spre deosebire de
alte popoare însă, americanul are
avantajul cotidian al multitudinii fap-
telor mici ieşite din comun, datorită
indivizilor de toată mâna care vin
peste el, fiecare cu obiceiurile proprii
poporului lor. Atunci, când cu urzi-
cile, s-a pornit o discuţie de la “Ce-s
alea?” şi iată-mă ţinând un curs prac-
tic despre urzici, spre disperarea ne-
vestei, care mă cataloghează
totdeauna în asemenea ocazii ca…
ţaţă la gard. Le-am explicat chestia cu
sângele, ceea ce a stârnit rumoare de
admiraţie şi apreciere, am detaliat
ştiinţific asupra conţinutului în fier,
mult mai mare ca cel al spanacului lui
Popeye, asupra structurii sângelui, în-
cheind cu observaţia că “tot friptura-
n sânge şi vinul negru sunt mai
32
bune!” A urmat între-
barea firească: “How
come you are eating
nettles though?” – cum
se face totuşi că mă-
nânci urzici. Şi m-am
luat să le explic faptul
că organismul, ca un
tot, are nevoie de re-
laxare pentru a elimina
colesterolul cel rău fa-
bricându-l pe cel bun.
La asta toţi au dat din
cap aprobativ, pentru c-
o ştiau din educaţia
medicală de la televi-
zor, menită să crească
vânzărilepastilelor
care îmbunătăţesc pro-
cesul, cu atât mai abitir
cu cât sunt mai
scumpe. A urmat fires-
cul: “How come you
don’t take pills? It’s a
lot easier!” – De ce nu
iei pastile, e mult mai
uşor. Şi m-am luat să le
explic despre religie,
cum că eu sunt creştin
ortodox, şi că din moşi- Nicolae Mazilu
strămoşi noi ţinem post
în vederea Paştelui ce va să vie.
“Aha, ‘cozonac’, sări unul mai edifi-
cat asupra situaţiei, lamb, isn’t it?” –
pregătire pentru cozonacul şi mielul
de Paşti. “Right, sir, zisei eu, exact.”
S-au lămurit, în sfârşit, unul dintre ei
şi-a adus aminte că are ca strămoşi
bunici sau străbunici români. E sur-
prinzător că la fiecare discuţie cu un
american chestia cu strămoşii români
revine ca un leitmotiv: mai toţi des-
coperă că au strămoşi români! Dar iar
vin şi zic: dacă se întâmplă să fii rus
sau altă naţie, strămoşii se schimbă în
consecinţă, sorgintea e adaptată oca-
ziei. E mai greu pentru chinezi sau ja-
ponezi, dar ăştia au adoptat o altă
strategie pentru a se amesteca în so-
cietatea apuseană: îşi iau pur şi sim-
plu nume de botez englezeşti. Am
avut odată un prieten pe care-l chema
Jack… Xinda Li, iar cu sir Daniel…
Fu Ming Chen suntem acum prieteni
la cataramă!
O ultimă întrebare era foarte natu-
rală atunci, în pârâu, la urzici, şi-a
apărut în consecinţă: “De ce le zice
înţepătoare?” “Păi, pentru că-s… vi-
cious – rele, înţeapă. Nu-s chiar aşa
de vicioase ca iedera otrăvită – poison
ivy – de exemplu, dar totuşi… somet-
hing to reckon with, ceva de care tre-
buie să ţii seamă” “Cum se face atunci
că tu le aduni fără mănuşi – unprotec-
ted – nu te înţeapă?” că eu adunam ur-
zicile cu mâinile goale, iar nevasta
avea mănuşi de cauciuc. “Ba da, sir,
dar înţepătura are un avantaj: vindecă
reumatismul şi ameliorează artrita,
activând circulaţia la încheieturi.”
“Pot să le ating şi eu?”, zise delegatul.
“Voia la tine sir, suntem într-o ţară li-
beră, da’ nu uita că nu te-am invitat şi
nu ţi-am recomandat… ” zisei eu de-
fensiv, ca să evit cine ştie ce compli-
caţie. Se putea să mă dea-n judecată
că l-am dus în eroare, cum se obişnu-
ieşte pe-aici, şi asta nu era chiar bine.
An XIII - Nr. 75 - 2011
AMINTIRI
Trebuia deci să-mi fac martori cum că
singur intrase’n belea, cu bună ştiinţă!
De aceea nici nu i-am dat o urzică, l-
am lăsat să coboare de pe mal să şi-o
ia singur. A venit, i-am arătat-o, a
rupt-o simţind înţepătură la degete, i-
am explicat că degetele vor fi amorţite
pentru o perioadă de timp, dar efectul
nu persistă, ca la iedera rea. I-am spus
apoi că, pentru efect maxim, trebuie
să se bată bine cu urzica peste mâini,
dar a râs, zicându-mi “Thank you, but
I’ll pass!” – mulţumesc, mi-e deajuns,
alt’dată. Au plecat dup’aia care’ncotro
le era jogging-ul, şi-am rămas cu ne-
vastă-mea: “Parcă eşti o ţaţă la gard!
Vooo…rbeşti de parc’ai şi şti despre
ce-i vorba!” “Păi şi ştiu!” zisei eu
mândru de colo. “Hai, taci şi-adună ca
să mergem odată acasă, n-am să stau
toată ziua aici în baltă, să mă mănânce
şerpii şi guzganii ăia graşi!”Ştiam,
într-adevăr, şi ştiam bine de tot…
first-hand, cum zice americanul…
...În dimineaţa aceea era soarele sus
când m-am sculat. M-am întins una,
gemând subţirel cam cum face câi-
nele-n lanţ când se trezeşte din amor-
ţeală, am dat o raită pe după casă, mai
întâi pentru necesităţi naturale pre-
sante, dar mai ales ca să văd care-i si-
tuaţia – dacă era cineva pe-acasă.
Bucurie mare: nu era! Doar Nuca
behăi uşor de sub nucul umbros de la
spatele casei, văzându-mă: m-aştepta
răbdătoare şi bucuroasă, ca să plecăm
în aventura zilei! Nuca era singurul
miel – o mieluţă albă frumoasă, şi ro-
tunjoară, de-aia-i şi ziceam Nuca –
singura rămasă de la vreo două sau trei
oi pe care le cumpărase tata ca să-mi
umple timpul, să nu mai umblu huş-
marginea toată ziua. Se dovediseră
însă pline de gălbează, şi-a trebuit să
le sacrifice. Rămasă singură pe lume,
Nuca mă adoptase, şi se ţinea scai de
mine, oriunde mă duceam, înflorind
parcă, pentru c-avea la dispoziţie
păşunile cele mai alese…M -
am suit repede-n părul boieresc din
faţa casei, am luat un sân de pere –
micul dejun – am strigat “Hai Nuca!”
şi-am ieşit pe poarta din spate cu
mieluţa după mine, repede, de teamă
să nu vină cineva să m-apuce pe-
An XIII - Nr. 75 - 2011
acasă. De-acum mai veneam tocmai
seara, frânt de oboseală, flămând ca un
lup, pentru ajustările morale de ri-
goare: bătaie mai întâi (“unde-ai fost
toată ziua? chiar nu te gândeşti la
nimic, nu mai ai casă?” şcl), mâncare
apoi, pe care-o suflam cât ai zice peşte,
şi la urmă chinul propriu-zis (“du-te şi
scoate-ţi apă din bazin şi spală-te cel
puţin pe picioare, trăistarule şi corop-
carule, nu te sui aşa-n pat!”). Că ve-
neam murdar de nămol şi balegă de
vacă-ntre degetele de la picioare şi pe
glezne, până pe la genunchi, colectate
de prin pâraiele pe care le exploram,
cu Nuca după mine. Casa noastră
era a treia cum veneai în sat dinspre
pădure, care era aproape de tot, din-
colo de curăturile gospodarilor, ce se-
ntindeau între pădure şi sat. Am luat-o
aşadar spre pădure, pe drumul dintre
curături, în pas vioi, numa-n chiloţi şi
maiou, încins bine c-un bârneţ să nu
cadă perele din sân, eu luându-mi din
mers – să nu pierd timpul – micul
dejun, Nuca apucând o gură de iarbă
de ici, una de colo, şi zburdând
bucuroasă după mine când mă
depărtam semnificativ.
Am ajuns aproape de marginea
pădurii unde, de-o bună bucată de
vreme, merele roşii sănătoase şi
proaspete din curătură de la moş Ion
Lăchioiu începuseră să-mi facă cu
ochiul, şi-un gând de aventură-mi
încolţi din nou, ca-n fiecare zi: ce-ar
fi dacă?!… Dar am părăsit repede
ideea, zicându-mi că nu-i frumos, că
mai bine să-mi văd de treabă, că
dacă mă vedea cineva şi auzea tata
era vai de pielea mea, şi alte socoteli
cuminţi ca acelea, care rar aveau
darul de a mă linişti, mai ales dacă
eram pornit... E mai bine, îmi zic, să
văd cine mai e pe imaş cu oile,
poate-ncingem vreo poarcă sau o
ţurcă ceva, pentru trecere de vreme,
să-mi iau mintea de la mere. Nepar-
tea mea: nimeni nu era pe imaş!
Alerg eu încolo şi-ncoace, cu Nuca
după mine, acoperind o bună
porţiune de imaş, dar pace să găsesc
pe cineva, parcă toţi intraseră-n
pământ. Aşa că mă’ntorc iar pe
lângă curătura lu’ moş Ion Lăchioiu,
împletindu-mi picioarele şi bătându-
mă peste ceafă şi frunte cu palma, ca
să alung musca ce-ncepuse de-acum
să-nţepe, şi admirând de departe cei
câţiva meri frumoşi de la marginea
păduricii din care gospodarul tăia
primăvara araci ca să-şi ridice pete-
cul de vie pe care-l avea ceva mai la
vale, către sat.
Mă surprind de-odată chibzuind
atacul, lângă gardul dinspre pădure al
curăturii care, fiind altfel bine clădit
şi sprijinit cu mărăcini şi spini de sal-
câm boieresc pe toată lăţimea ei, se
subţia semnificativ pe porţiunea
păduricii ce nu se întindea cât era
curătura de lată, ci ocupa numai un
colţ către râpa dinspre imaş, care
venea din pădure şi-şi continua de-a
lungul curăturii drumul către sat. Bag
seamă că moş Ion gândea invazia pe
porţiunea păduricii ca foarte puţin
probabilă, şi-o lăsase mai moale cu
gardul pe-acolo. Aveam să constat
însă curând că socoteala asta nu era
tocmai corectă... Caut un loc propice
de intrat, îi fac semn Nucăi să m-
aştepte, că era din cale-afară de
înţelegătoare, pricepea ce am de făcut
comportându-se în consecinţă, mă in-
sinuez ca şarpele prin gardul subţire
în pădurice, şi apoi pâş-pâş, până sub
merii de la margine. Pândesc o
vreme, aventurier precaut, ca să văd
dacă totuşi mişcă ceva, şi văzând că
nu-i nici un suflet pe-aproape, mă
caţăr cu agilitate de maimuţă-n cel
mai atrăgător dintre meri, şi-ncep să
car pe-alese la mere-n sân, în timp ce
mâncam dintr-unul dintre ele… ca să
nu pierd timpul. Eram încă ocupat să
le aleg pe cele mai frumoase, când
aud de sub măr pe moş Ion Lăchiou
tunând furios:
– Ce caţi tu acolo-n măr, măi
drace?
Am înlemnit, dar am avut
prezenţa de spirit să nu las creanga
mărului din mână ca să cad jos din
sperietură, cum văzusem cu ochii
mei că se întâmplă îndeobşte în ase-
menea cazuri. Cum dracu’… de
unde apăruse moşneagul aşa
deodată? La multă vreme după
aceea m-am prins de unde: îşi făcuse
33
AMINTIRI
culcuş chiar în pădurice, pe malul
râpei, iar eu pace să mă-ngrijesc de
pădurice-n cercetarea mea! Dac’aş fi
avut prezenţă de spirit… Dar… era
prea târziu acum să stau să mă cert
pentru neglijenţă! Trebuia să mă
descurc din situaţia în care mă
găseam, şi încă repede, că
moşu’ncepuse s-arunce cu bulgări
tari şi cu bolovani, şi putea să mă
lovească şi să cad balegă din măr,
vorba aia. Primul lucru de făcut era
să ajung pe pământ, la o depărtare
suficientă pentru ca moşneagul să nu
m-ajungă cu băţul, şi asta se arăta a
fi foarte problematic: băgai de
seamă că el se sprijinea-ntr-un toiag
lung, cam ca al patriarhului Avram
sau Isac păzindu-şi turmele-n ţara
Canaanului! Spre pădurice nu pu-
team fugi, că pe-acolo s-aţinea
moşneagul, şi m-ar fi ajuns repede
cu toiagul. Îmi trebuia loc, şi timp,
să-l devansez! Prin lucerna care se-
ntindea la vale de meri nu puteam să
mă duc – era loc descoperit, şi m-ar
fi putut vedea alţi oameni, şi-atât
mai trebuia: s-audă tata de ispravă!
Totul era să fug către gardul dinspre
pădure şi să caut o ieşire peste
mărăcini, dar abia acum băgai de
seamă că de la meri până la gard,
cam pe lăţimea păduricii, mărginind
petecul de lucernă care n-ajungea
până-n gard, şi-ntinzându-se cât era
curătura de lată – cam vreo sută
bună de metri – era un lan de urzici
până la brâu de înalte, iar eu eram
desculţ, numai în chiloţi şi maieu…
– Dă-te jos spânzuratule, c’acuş’
mă sui după tine! insistă moş Ion,
aruncând cam neconvingător cu bo-
lovani, că n-avea cine ştie ce putere,
să fi fost de cel puţin de optzeci de
ani p-atunci. Când i-am auzit
intenţia, m-am bucurat de fapt: dacă
se suia-n pom, pân’să mă ajungă cu
toiagul, pân’nu’ş’ce, puteam să sar
jos şi să fug liniştit. Dar… era mult
mai uşor de zis decât de făcut! Nu se
putea căţăra; după scară nu putea
pleca – m-ar fi scăpat sigur – iar
situaţia tindea să se lungească spre
dezavantajul meu: se putea, cum zic,
să mă vadă cineva, şi să afle tata! Aşa
34
c-a trebuit să iau decizia să sar în ur-
zici orice-ar fi, socotind eu că n-am
să sufăr prea mult, dar mai ales că n-
o să vină el după mine acolo, şi-am
să pot s-ajung liniştit fie la pădurice
fie la gard, ba chiar şi să-l sar cumva.
Zis şi făcut! Pândesc un moment
cândmoşneagul,căutându-şi
bulgării şi bolovanii pe jos, era ceva
mai departe, mă dau repede spre poa-
lele mărului, şi sar jos îndreptându-
mă-n salturi mari prin urzici, ca să
evit cât mai mult înţepăturile, către
gard. Proastă socoteală, din două
puncte de vedere: mai întâi moşul nu
era chiar lipsit de agilitate, cum lăsa
să se bănuiască atunci când arunca
cu bolovani. În al doilea rând, nu s-a
sfiit de loc să intre-n urzici: purta
opinci de porc şi iţari groşi de pănură
făcută-n casă, la război, iar de urzici
ca atare nu-i păsa – bag seamă că le
ţinea pentru porc.
Am simţit asta imediat ce m-a croit
pe spinare cu toiagul, că nu mă uitam
deloc în urmă când săltam degajat
prin urzici, fiind eu sigur de socoteală
corectă. A trebuit să iuţesc pasul, bâr-
neţul s-a slăbit, maieul a ieşit din chi-
loţi, merele s-au împrăştiat
care-ncotro prin urzici. Nici vorbă să
am timp să sar gardul. Altă şansă n-
aveam decât să mă ţin la distanţă de
moşneag, care nu mă slăbea de loc,
până când el obosea bine, ca să am
timp apoi să fug. Aşa c-am uitat mo-
mentan că-s prin urzici, că-s desculţ
şi-n chiloţi, nu mai simţeam nimic
decât toiagul ocazional al moşului pe
spinare. Şi-am fugit în lung şi-n lat cu
el după mine, pân-am dat lanul de ur-
zici… palancă la pământ, cum zice-o
poveste clasică despre o altă plantă cu
aplicaţii tehnice şi medicinale – câ-
nepa! Dar s-a-ndurat Sfântul, că tot
fugind cu disperare prin urzici, fără să
mă uit înapoi – că-mi era degrabă! –
băgai de seamă la un moment dat că
fugeam de unul singur: moşneagul se
pusese jos gata să-şi dea sufletul. Şi-
am luat-o fuga spre pădurice, şi de-
acolo la gaura prin care intrasem,
unde m’aştepta Nuca, uitându-se cu-
rioasă, parcă-nţelegând încercarea
grea prin care trecusem!
Şi-am luat-o apoi pe râpă-n sus,
spre pădure, la adăpost, cu Nuca după
mine. Şi-am stat la umbra fagului
gros de deasupra izvorului din pârâu
să-mi revin, şi-atunci am simţit că mă
săgetează-n picioare, care pân-atunci
fuseseră amorţite până peste ge-
nunchi. Şi când m-am uitat, erau ca
racul fiert, cu umflături cât sarmaua,
şi mă ustura la inimă, de parcă mă bă-
tuse cu vâna de bou, nu alta – mă tre-
cuseră toate! – Dar am avut puterea
să rezist, să nu mă scarpin, preţ de
vreun sfert de ceas, după care durerea
s-a atenuat, însă mâncărimea conti-
nua. Şi nu m-am scărpinat nicicum,
că ştiam, dintr-o ştiinţă a imaşului şi-
a pădurii, cât de periculos este să ce-
dezi tentaţiei şi să te scarpini – se fac
răni peste tot şi se şi infectează rău,
nu-i de loc plăcut. M-am luat cu spă-
latul cu apă rece, al meu personal şi-
al chiloţilor, pe care i-am pus apoi la
soare să se usuce, suferind cumplit
mâncărimea, în timp ce Nuca păştea,
voioasă că mă ştia lângă ea, latiţa
grasă de la umbra tufei de fag.
Nuca s-a săturat bute, mâncări-
mea m-a mai lăsat, şi-am pornit apoi
spre casă cam pe la vremea prânzului
mare, fiind eu foarte cuminte în ziua
aia, spre marea mirare a mamei –
Dumnezeu s-o ierte! – care se gân-
dea să-mi descânte cu tăciune, stins
cu apă de izvor în ulcică de lut, că
poate-am fost deocheat, Doamne fe-
reşte! Seara m-am spălat pe picioa-
rele care încă vibrau ca struna, într-o
continuă amorţire, disciplinat foarte,
sub privirile consternate ale părinţi-
lor, şi m-am culcat devreme, că dacă
dormeam nu mă scula ca să mă bată
– şi-aveam o şansă de-a scăpa cu faţa
curată. Dar a trecut moş Ion Lăchioiu
pe la noi, şi s-a lămurit misterul de-
deochiului, iar a doua zi, nici vorbă,
mi-am luat tot dreptul cuvenit.
Şi-aşa am învăţat eu puterea cu-
rativă a urzicilor, că de-atunci n-am
avut dureri reumatice în picioare, şi-
am fost capabil să-i învăţ şi pe alţii,
de peste mări, ţări şi timpuri, sub pri-
virile nu tocmai aprobatoare ale so-
ţiei, de binefacerile urzicii ca plantă
medicinală şi comestibilă...
An XIII - Nr. 75 - 2011
ISTORIE LITERARĂ
Din capodoperele romanului românesc
I. Liderul, gloata și
naratorul în “Răscoala”
de Liviu Rebreanu
Grigore CODRESCU
Rebreanu, „creatorul romanului românesc modern”,
cum a intrat în conştiinţa literară, proiectase o trilogie pe
„problema pământului”: un roman pentru Transilvania,
unul pentru Vechiul Regat şi altul pentru Basarabia. Le-
a scris pe primele două. În eposurile ţărăneşti (Raymont,
Steibeck, Caldwell) există o „elementaritate dominată de
simboluri simple şi fundamentale: erosul, sângele, pă-
mântul”; la fel şi în creaţia scriitorului român.
În Răscoala, resorturile sociale sunt determinante.
Dealtfel, în proza românească (Sadoveanu, Preda, Bu-
zura, Ivasiuc) se regăsesc ipostaze ale raportului dintre
individ şi colectivitatea socială, sub forma unor „struc-
turi ale participării”, sau „structuri ale integrării”.
Schema epică în Răscoala este colectivitatea socială
în mişcare implacabilă, într-un moment al conştiinţei
de sine, integrându-şi ca un tăvălug individualităţile.
Compoziţional, printr-o rafinată tehnică contrapunc-
tic-cinematografică, romanul are în structura sa mai
multe episoade epico-dramatice-cheie care, prin acel
indescriptibil dar al marii arte, conţin în sine, precum
păstrează scoica vuietul mării şi o celulă taina unui în-
treg organism, virtualităţile romanului întreg. Decu-
pând din roman o asemenea scenă, unitară ca text, cu
un anume grad de autonomie, dar coerentă cu întregul
operei, vor putea fi detectate în ea elementele consti-
tutive ale unui fenomen macro-social. Să amintim că
analiza lui N. Manolescu, ajunsă la acest punct, no-
tează antologic o memorabilă imagine critică: „Răs-
coala este o orgă imensă, suflând prin mii de guri,
topind amănuntele cele mai realiste într-o pastă epică
densă, compactă şi tăind din realitate tablouri puter-
nice, greu de uitat.” (Istoria critică..., p. 608).
Este scena confruntării moşierului Miron Iuga, la
conacul său, cu ţăranii din Amara, scenă din capitolul
„Sângele”, din partea a doua a romanului, intitulată
„Focurile”. Nimic nu se schimbase pentru bătrânul
boier. Prima intervenţie a lui Trifon Guju sună strident,
ca o notă falsă într-o orchestră, masa de ţărani fiind încă
An XIII - Nr. 75 - 2011
timorată, stăpânită de vechile reflexe. Prima reacţie a
lui Miron Iuga, după ce le ascultă „păsul”, contrastează
cu starea sa de nervozitate; e şocul şi scurta dezorien-
tare a bătrânului conservator în faţa unui fapt de neîn-
ţeles pentru el. Dialogul său cu Guju peste capetele
oamenilor e ca un schimb de plesnituri de bici, după
care replicile anonime din mulţime, diferenţiate ca ton,
exprimă eterogenitatea din atitudinea răsculaţilor. Rit-
mul este accelerat, tensionat, având tonul reprezentării
unui fapt implacabil ca dezlănţuirea naturii.E suficient
ca boierul să iasă în cerdac şi viermuiala de glasuri „se
stinge subit”. În spatele clipei stau multe secole de su-
bordonare. Stăpânul intimidează. La întrebarea „de
sus” a boierului, un răspuns vag al câtorva voci ano-
nime: „De, cucoane!...” Siguranţa boierului a revenit,
e sigur că puterea sa asupra lor e întreagă: îi „probo-
zeşte” pentru straturile şi rondurile de flori, le repro-
şează că umblă „cu revoluţia”, apoi se înfurie din ce în
ce mai tare. Până aici, mişcarea psihologică a moşieru-
lui a fost rapid-ascendentă, dar ea se opreşte brusc la
replica din mulţime: - Da’ ce, noi am venit să ne pro-
bozeşti matale ori să te probozim noi pe mata?”Este
efectul unei măciuci în frunte, dar şi o străfulgerare a
unei posibile aprecieri lucide, a cărei şansă o ratează
bătrânul boier, pentru că altfel n-ar mai fi el însuşi. A
se observa însă că exact în clipa de cumpănă pentru
boier, care se consideră deodată „intrat în masa de ţă-
rani, care până-acum era doar sute de capete”, „câteva
glasuri nesigure”, o figură capătă contur şi nume; e
parcă întruchiparea grozavă a conştiinţei de sine a ţă-
ranilor, care nu mai sunt cu boierul „între noi”. A apărut
liderul care e, în totul, o sfidare a unei ordini preexis-
tente:„Atunci ieşi în faţă obraznic, cu căciula pe ceafă,
Trifon Guju:-Cucoane, s-au dus vremurile alea... Mata
n-ai auzit porunca lui Vodă, ori nu vrei s-o asculţi?”
Demn de remarcat e că liderul oficial, primarul Pra-
vilă, stă „umil şi plecat” în mulţime. El îşi pierduse rolul
de demult, deoarece nu mai exista nicio legătură între
el şi mulţime. Dar imaginea diagramă a liniilor de forţă
ale întruntării se complică. Dojana pe ton părintesc a bo-
35
ISTORIE LITERARĂ
fiind conştient de condiţia sa.
Episodul la care ne referim demonstrează strălucit
intuiţia genială a lui Rebreanu de psiholog al stărilor de
mulţime. Din acest ultim punct de vedere, dinamica sub-
tilă a scenei comentate poate fi văzută ca o modificare
tot mai accentuată (cu unele reveniri) a imaginii lui
Miron Iuga în ochii ţăranilor: mişcarea este de la stadiul
primar al identităţii totale existentă între: a)imaginea
boierului în proprii săi ochi şi b)imaginea boierului în
conştiinţa ţăranilor, până la stadiul final al episodului,
acela al răsturnării raportului între cele două imagini, al
divorţului deplin dintre ele.
La început: „Apariţia bătrânului Miron Iuga în cerdac
stinse subit toate glasurile. Câteva căciuli şi pălării se
ridicară instinctiv.”
La final: „În aceeaşi clipă, mişcarea mulţimii se în-
volbură. Deasupra lui Trifon se aplecaseră câţiva să-l
sprijine. Oamenii se învârteau val-vârtej, într-o înnebu-
nire subită. Pe când rostea Toader Strîmbu întrebarea,
un băţ de rădăcină cu măciuca cât un pumn de copil se
înălţă în aer lângă Miron Iuga. Măciuca îl lovi în cap cu
atâta sete, că se auzi împrejur un pârâit. Căciuliţa boie-
rului se turtise în creştet.” Divorţul dintre imaginea bo-
ierului în proprii săi ochi şi aceea din conştiinţa ţăranilor
este, acum, deplin.Sunt expresive paralelismele de
structură şi succesiunea dintre textul analizat şi romanul
ca întreg, relevându-se starea ţărănimii şi descrierea ei
prin tehnica acumulării, creşterea tensiunii şi izbucnirea.
Astfel, acumularea este lentă, căci răbdarea ţăranului
este aproape fără margini. Cosma Buruiană inventează
un furt, şi mai mulţi săteni vor fi bătuţi. Lui Ignat Cercel
i se confiscă porcul. Nadina refuză să vândă obştei
moşia Babaroaga. Învăţătorul Dragoş îi învaţă pe ţăranii
din Amara cum să-şi facă jalba. Şi în această atmosferă
oamenii privesc fascinaţi focurile răscoalei ce se zăresc
în depărtări. Spiritele sunt aţâţate, căci se zvoneşte de o
poruncă a lui Vodă transmisă prin nişte călăreţi pe cai
albi – proiecţia în fabulos a setei aprige a ţăranilor de a
împărţi pământul boieresc. Furtuna socială va izbucni
apocaliptic, strivindu-i pe Miron Iuga, pe Nadina şi pe
alţii într-un adevărat ciclu al focului („Scânteia”, „Flă-
cări”, „Focul”), după care se înstăpâneşte ciclul morţii
şi al liniştii: „Sângele”, „Petre Petre”, „Apusul”. Simi-
litudinile între parte şi întreg se pot uşor observa. Epi-
sodul represiunii este, de asemenea, emblematic:
nesiguranţă-acumulare-izbucnire-violenţă şi moarte.
Dar dincolo de elocvenţa socială a romanelor lui Re-
breanu, cum a observat primul G. Călinescu, există în
ele, chiar în „Răscoala” – cel mai subliniat social – un
fel de supra-text centrat pe perspectiva epopeică a ro-
mancierului. Iată finalul: „Glasurile se amestecau, se
confundau, se pierdeau necontenit în zgomotul din ce
în ce mai mare al lumii.”
...Inevitabil, îţi năvălesc în minte exploziile sociale
din anii trecuţi; sociologii ar avea ce învăţa.
An XIII - Nr. 75 - 2011
Grigore Codrescu
ierului are un oarecare efect, puterea sa înregistrează ni-
vele ascendente, în timp ce mişcarea psihologică a mul-
ţimii e în vizibil regres: „gloata amuţea”, „oamenii
clătinau din cap”, „murmurau scuze monosilabice” etc.
Însă colectivitatea avea acum un lider care „îşi leagănă
deodată trupul, parcă şi-ar fi strâns mijlocul cu o curea,
şi izbucni cu clas sporit: - Ia stai, cucoane, că noi nu ne-
am sculat de florile mărului...”
Este clipa încordării supreme, aceea a reconfirmării
tacite a calităţii de lider a lui Trifon Guju de către mul-
ţime, calitate pe care n-o avusese nimeni dintre ţărani şi,
profitând de puterea sa nemărginită, o uzurpase boierul.
Conflictul devine ireductibil, fiecare dintre inamici
36
ATITUDINI
“Scrietorul
român”
Nicolae ILIESCU
Mă întrebaţi de ce se luară la
harţă scrietorii după anii ’90 ? Păi,
în general, de neamuri proaste. De
ce s-au contestatără cele două jurii
de nominalizare şi de decernare a
premiilor Uniunii Scriitorilor ? Din
aceleaşi motive, de parcă nu puteau
tranşa cestiunea într-o simplă şedinţă
de consiliu ! Din interese meschine
şi contrarii, prejudecăţi, vagi amiciţii,
arondări editoriale. Îmi spunea un
amic, psihiatru de profesie şi hâtru
de meserie, cum că după anul de
pomină 1990 cazurile de paranoia
au crescut cu patru sute la sută –
400 % - , mult mai mult faţă de
producţia de schizofrenici pe cap de
locuitor ! Suntem un neam talentat,
dar şi plin de el, de sine, înde sine !
Şi care vrea să pară mai mult decât
este. Ne pricepem la toate, de la vlă-
dică şi până la ultimul parchetar,
care îţi dă indicaţii în orice domeniu
! Şi nu recunoaştem greşalele noastre.
Nu vedeţi cum politrucii de cafine
de se rostogolesc găunos pe micile
ecrane, au soluţii la toate cele ? Nu
vedeţi cum toţi intelectualii nu acceptă
contraziceri, nu băgaţi de seamă cum
toţi actorii şi analiştii nu spun decât
monologuri cu faţa la perete ? Nu
vedeţi cum toţi meseriaşii şi salahorii,
cum se întorc de pe unde robotesc
în condiţii mai mult sau mai puţin
umilitoare, direct în gipane, adică
maşini 4 ori 4, se aburcă ?
S-o luăm încet. Se zice că în Ro-
mânica acţionează organizat aproape
trei mii de scriitori adunaţi în celebra
An XIII - Nr. 75 - 2011
Toamnă bacoviană 2011: C-tin Trandafir, C.I. Uşurelu, Teodor Codreanu, Viorel Dinescu
structură numită Uniunea Scriitorilor.
Că este o structură de tip stalinist-
stahanovist nu încape îndoială, ba
chiar un fel de ceape, după cum
zicea Dinescu, deşi nu prea avea
dreptul, căci l-a condus şi a profitat
destul. Şi înainte, şi după anul graţios
1990. Că toţi aceşti literatori evo-
luează la diverse categorii estetice,
iarăşi e de domeniul evidenţei. Dar,
vorba bătrânului G. Călinescu, pentru
a scoate de-un Bach e nevoie de
cinşpe, şaişpe generaţii de cântăreţi
şi de instrumentişti semiafoni şi ano-
nimi. Aşa că nu e nici o nenorocire
că sunt atâţia ! Başca, Vlaşca şi De-
liormanul cei neînregistraţi şi neîn-
regimentaţi, iarăşi câteva mii ! Mai
grav este că de mare valoare nu sunt
prea mulţi, vreo trei, patru. Şi această
valoare, contrar spusei lui Corneille,
aşteaptă la coadă numărătoarea anilor.
Acum, fie vorba între noi, în viaţă
în afară de D.R.Popescu, Breban şi
Buzura ( nea Fănuş tocmai ce plecă
în altă lume, Sorescu mai demult iar
Valeriu Cristea tot cam pe atunci,
Valeriu Cristea fiind un foarte bun
şi onest scriitor-cititor, unul dintre
puţinii critici literari care chiar citeau
cărţile despre care scriau ! ) ar mai
fi, poate, Bălăiţă şi Ţoiu. Oricum,
37
ATITUDINI
aşa după cum mă învăţa moş Croh,
bunul meu profesor, e mai bine să-i
numeşti pe toţi importanţi, nu mari,
cu formula celebră de clasa a cincea,
„marele scriitor Brătescu-Voineşti...”.
Şi pe vremea aia, trăiau şi Preda şi
Eugen Barbu şi Nichita Stănescu !
În linii generale, istoria literaturii
noastre porneşte după realizarea uni-
tăţii de neam şi este strâns legată de
afirmarea naţiunii. Cam ca la italieni,
intelectualul român făcea o politică
de tip cultural, participa la construcţia
naţională şi avea un rol normativ şi
deseori conducător. Fie că făcea o
politică directă, ca Titu Maiorescu
ori Gherea, fie că ducea o luptă in-
directă, ca Eminescu, Creangă, Ca-
ragiale, el era prezent în dezbaterile
de mare interes, acţiona continuu şi
tenace. De protestat, nu prea protesta
decât în scris şi nu se organiza decât
rareori, nu făcea şcoală, acţiona cam
individual. Chiar lumea universitară,
destul de tânără şi de şubredă, s-a
considerat mereu cu un cap deasupra
scriitorilor şi publiciştilor, deşi se
autovalida şi se supraaprecia. Cel
mai important intelectual de secol
nouăsprezece tot Eminescu rămâne,
şi el i-a îndemnat pe Creangă şi pe
Slavici să scrie, el l-a apreciat pe
Caragiale, nicidecum Maiorescu. Fi-
reşte că Maiorescu are meritele lui,
dar el codifică după estetica nem-
ţească o literatură incipientă şi peri-
ferică. Cel mai serios intelectual de
secol XX, G. Călinescu, aranjează
corect, scrie admirabil, dar nu face
şcoală, cei doi, trei discipoli fiind
foşti asistenţi. La categoria intelectuali
dinspre partea ştiinţifică, experţi sau
savanţi or fi existat, dar nu s-au prea
manifestat public.
Aici mai trebuie deschisă o pa-
ranteză simplă, e de observat că în
general literatura română a primit
foarte des influenţe diferite. Un bun
cap teoretic şi un poet remarcabil,
Barbu Fundoianu, spunea prin 1920
că literatura română este un fel de
sucursală a celei franceze şi o com-
para cu cea helvetă, scrisă chiar în
aceeaşi limbă, dar făcea diferenţa
între Rousseau şi Helene Vacaresco
! Mai mult, spunea că de două ori
am însemnat ceva, când influenţa
franceză a fost înlocuită de cea ger-
mană, în două cazuri, normal, Emi-
nescu şi... Filimon ! Sigur, aici cân-
tăresc Escursiunile în Germania Me-
ridională, dimpreună cu nuvelele
respective, dar şi predilecţia pentru
însemnarea realului şi pentru fizio-
logiile clasice, literatura panoramică
în concepţia lui Walter Benjamin.
Dincolo de toate aistea, trebuie
spus că aşa-numita înţelegere şi su-
dură a compartimentelor scriitoriceşti
de dinainte de 1990 este o idée pre-
concepută. Nici atunci nu exista
unire decât pe mici interese de grup
şi cu atât mai puţin preţuire. Cei
mari, cei care se simţeau astfel fiindcă
social erau avantajaţi, conduceau re-
viste, aveau catedre sau măcar rubrici
pe ici, pe colo, acţionau ca nişte
vătafi, se anturau de slugi, scriau
unii despre alţii, te mângâiau pe cap
şi aveau grijă să nu le ieşi din cuvânt.
Factorul politic apărut după revoluţie
a mascat marile contradicţii din
cadrul breslei. E foarte puţin probabil
ca un astfel de ingredient să rupă
definitiv legături prieteneşti de de-
cenii, asta presupune că respectivele
legături erau false. Şi mie mi s-a în-
tâmplat să fiu apostrofat, ori de câte
ori m-am declarat de stânga, drept
cominternist, internaţionalist proletar,
jidănit sau jidan de-a dreptul. Nu
sunt nimic din toate astea, mă declar
adeptul unei stângi de secol XIX,
uşor tradiţionalistă, sunt sionist creş-
tin, căci cred că evreii trebuie să
aibă căminul lor, iar pe ceilalţi, cei
Toamnă bacoviană 2011
38
An XIII - Nr. 75 - 2011
ATITUDINI
secade şi bestii. Chiar şi printre de-
ţinuţii aceştia erau destui “gamelari”,
care pentru o farfurie de cir sau de
urluială erau în stare s-o toarne şi pe
mama lor ! Dar scriitorii, literatorii
erau călăuze şi faruri diriguitoare,
aveau destulă influenţă, nu puteau
muta munţii, dar puteau face valuri.
Ei se învârtoşau în contra lui Derepe,
nu în contra lui nea Nicu. Vorba lui
nea Fane, bietul, “i-au dat o palmă
lui Ceauşescu pe obrazul lui D.R.
Popescu !”, vorbind despre nişte
semnatari de petiţii. Noi nu am avut
samizdat, nu am avut literatură de
sertar, nu am avut disidenţi adevăraţi,
nu am avut mişcări de protest oricât
de fragile, am “rezistat prin cultură”
! Ca şi acum, ne-am bălăcit în laşitate
şi în mediocritatea unor onoruri lo-
cale. Nu vorbesc despre “generaţia
expirată”, această generaţie chiar a
înfăptuit ceva, vorbesc despre gene-
raţia noastră, optzecistă ! Istoria ne-
a sărit, iar cine s-a dezvoltat a apu-
cat-o de unul singur. Factorul coa-
gulant şi poate cel mai lucid, Mircea
Nedelciu, a plecat prea devreme
dintre noi. Aşa a fost să fie, cine ştie
ce i s-ar mai fi descoperit cu multă
amabilitate ! Câteva hămăieli am
citit. Deciu, cum ar zice cronicarul,
cred că scriitorii s-au certat între ei
din neputinţă, neputinţa de a-l asculta
şi pe celălalt, neputinţa scrierii unei
capodopere, neputinţa realizării pro-
fesionale şi altfel decât pe căile jur-
nalismului. Şi această publicistică,
pe lângă faptul că este ghidonată şi
dirijată, aşadar împărţită, macină la
moara ei toată bruma de talent. Din
păcate, de mai bine de douăzeci de
ani nu se întâmplă nimic în cultura
română, deşi s-a tradus enorm pe
ochi frumoşi şi fără rezultat, s-a in-
vestit în paranghelii şi masluri de
cămin cultural, până şi moda filmului
de cineclub, cu scene optzeciste de
pe vremea lui nea Nicu, şi-a trăit
traiul, şi-a mâncat mălaiul. Băieţii
ăia de pe afară şi-au scos banii cu
câte un premiu de binefacere, gata !
Tot ceea ce se face acum la noi este
de împrumut, fără idée, fără haz,
fără miză, fără talent. Deh...
39
Toamnă bacoviană 2011
de acasă, cu care sunt sau nu sunt
prieten îi consider egalii mei, vorbitori
de şi truditori pe ogorul Limbii Ro-
mâne. De exemplu, despre Crohul,
ce s-a comportant cu noi ca o cloşcă,
îndrumându-ne şi povăţuindu-ne de
aproape, am aflat că se numeşte
Cahn Moise în clipa când mi-a dat
recomandarea pentru intrarea în par-
tid, PCR adică, în anul al treilea, în
1978, că aveam medii peste opt şi
eram secretarul cenaclului “Junimea”
al facultăţii noastre, de Limba şi Li-
teratura Română, aşa se chema pe
atunci, acum îi zice de Litere, dacă
mai există, fiindcă sunt tot felul de
relaţii internaţionale şi ştiinţele co-
municării, vezi bine !
Intervine apoi dorinţa de avea şi
de a fi mai mult decât altul. Am în
memorie, printre multe altele, două
imagini oribile de la Uniunea Scrii-
torilor. Prima, din seara de 22 de-
cembrie 1990, când toţi cei adunaţi
în sala oglinzilor nu ştiau cum să-l
umilească mai abitir pe D.R.Popescu
şi se năpusteau pe funcţii şi liste, şi
a doua de pe la începutul lui ianuarie
când, corector la “România literară”
fiind, am fost trimis, de către Rojică
Roger Câmpeanu, împreună cu Cristi
Teodorescu şi cred că şi cu Ada
Bittel şi cu Fane Agopian să ne ale-
gem pentru redacţie două, trei maşini
de scris de la ajutoare. Aceeaşi hă-
mesire şi năpustire vulturească am
văzut, chestie de care nu ne dezbărăm
An XIII - Nr. 75 - 2011
nici acum, la intrarea în mall-uri.
Popor sărac şi oleacă primitivuţ, nu
vă supăraţi !
Dacă vă supăraţi, nu vă fie cu
bănat atunci când zic că scrietoriul
român este primitiv, îşi cultivă şi îşi
gestionează cu abilitate marfa în ve-
derea unor mici privilegii – o carte
pe an, adică anul şi cârlanul, niscai
voiajuri plătite alături de consoartă,
premii, croaziere şi simpozioane in-
utile - ştie lângă cine să se tragă în
poză şi e foarte atent alături de cine
se aşează la masă. El tânjeşte de
fapt după mici comodităţi, nu vrea
să schimbe macazele lumii, nu-şi
doreşte glorie deşănţată mai presus
de-o vilă şi de-o emisiune sau rubrică
permanentă de influenţă. Au fost şi
sunt şi de categoria asta, unii mai
egali decât alţii, cu mari pretenţii şi
cu picior mare, dar le-a cam picat
mucul, pardon de expresie, mai ales
de când cu dezvăluirile de ultimă
oră. Şi nu sunt toţi demascaţi, doar
o parte, că oare de ce credeţi că s-au
dat ei cu Puterea actuală ori s-au as-
cuns pe sub pulpana cnsas ? Şi aici
o să vă surprind, dar sunt în răspăr
cu majoritatea celor care susţin că
nu numai din pricina scriitorilor-tur-
nători nu ar merge bine treaba în
România, că alţii sunt adevăraţii tor-
ţionari. Păi, torţionarii cu asta se în-
deletniceau, asta le era meseria şi
ştiu de la foşti deţinuţi politici că
erau şi ei împărţiţi în oameni cum-
ATITUDINI
Lili GOIA
LABIRINTURI ȘI OGLINZI
Într-un eseu superb care circulă pe internet la pagina
Scriitori vrânceni contemporani, “Semnificaţia metafi-
zică a florii în creaţia eminesciană”, autorul acestuia,
profesorul Florinel Agafiţei, face următoarea afirmaţie:
“La Eminescu metafora cea mai clară, care exprimă
lumea relativă ca simbol al Absolutului, este floarea...”
Cu siguranţă, semnificaţia absolutului pe care o dă
eseistul se referă la înţelesul de perfect, desăvârşit, in-
dependent de orice relaţii. Aşadar, floarea are un înţeles
ascuns, care poate fi înţeles numai de iniţiaţi, ezoteric.
Considerăm că o abordare teologică a acestui înţeles
ar fi necesară şi ar completa în chip fericit argumentaţia
făcută de eminentul profesor Florinel Agafiţei. Ar fi o
eroare să credem că Eminescu a fost lipsit de sentimen-
tul religios al naturii vii. Tocmai acest sentiment face ca
poezia lui Eminescu să nu fie goală, seacă şi să aibă un
plin al lumii, o abundenţă care să palpite. Recitind Sara
pe deal, este greu să rezişti la farmecul văii în fum şi
până la urmă, poţi să înţelegi că o parte din existenţa ta
necunoscută rămâne captivă în labirintul văii din poezia
lui Eminescu. Opulenţa naturii vegetale este atât de
ostentativă încât re-crează un ţinut edenic, acaparator,
care se manifestă liber. Suntem de fapt victimele unor
porniri mitologice sedimentate în poezia populară de
care Eminescu s-a lăsat sedus. De aceea sunt de părere
că în Sara pe deal nu trebuie cercetat un conţinut filo-
zofic, ci, mai degrabă natura primitivă, nealterată, căreia
omul nu i-a adus nicio atingere ori mistificare lexicală.
Aşadar, această natură este singura care ar putea să
susţină calmul evident din tablourile poemului. Este
limpede că natura pe care o invocăm este asemanatoare
genezei, dar, de fapt, aceasta nu este geneza însăşi. Prin
urmare, o putem imita, exersa la nesfârşit datorită fap-
tului că geneza nu este deloc o ficţiune.
Natura, la Eminescu, este o taină care susţine misterul
omenesc. Taina despre care vorbim nu trebuie căutată în
Eminescu, în om. Ea exprimă natura în sine, totul din care
a erupt izvorul vieţii. Nu pretind că o asemenea înţelegere
trebuie impusă, dar, în mod analog, putem fi dezamăgiţi de
materialitatea misterului dacă nu înţelegem că floarea-
nfloare din sine şi că înflorirea ei nu este exterioară, nu se
petrece înafară. Într-un text publicat cu mai mult timp în
urmă îmi exprimam ideea referitoare la geniul florilor de
tei din lirica eminesciană, descoperit de Eminescu în sim-
ţurile lui, ca o însuşire miraculoasă, pe care o avea dintot-
deauna, cu mult înainte de naştere, prin graţia divinităţii.
Exită un concept teologic formulat în chip magistral de
sfântul Augustin potrivit căruia nu există nimic în inteligenţa
omenească, fără ca, anterior, să nu fi existat în simţuri.
40
Absolutul nu are o psihologie
omenească şi, cu atât mai puţin, o
apariţie romantică. Sentimentul flo-
rii de tei, de pildă, nu aparţine trăirii
reale. Izvorul miresmei nu este un
loc fizic. Floarea albastră nu are un
conţinut teluric. Bazată pe inspiraţie
şi inteligenţă, metafora (de orice
Lili Goiafel) este singura capabilă să ne arate
caracterul inepuizabil, permanent
viu, divin al misterului din care au erupt toate înţelesu-
rile. Poate din această slăbiciune, sentimentală la urma
urmelor, tindem să credem că ceea ce există în firea
omului, există şi în firea plantelor.
Înţelesul profund al mandalei care ia forma rozei stă
în capacitatea de contemplaţie privitoare la sinele rozei,
spre exemplu. Iată cum semnificaţia plantei se găseşte
într-un strat misterios, care nu este la vedere, dar în care
avem o idee clară despre concepţia vie a rozei. Acest
strat reprezintă natura semnificativă a rozei şi tocmai
din acesta irumpe, ca un model iniţial, fiinţa miresmei.
Într-o gravură din secolul al XV-lea Dante, în Paradi-
sul, este purtat spre Dumnezeu în caliciul unei roze cereşti
ca-ntr-o nacelă. Este o scenă grandioasă în care floarea
de trandafir, eliberată de semnificaţiile telurice, cu peta-
lele mari dispuse protector, în cerc, pluteşte în cosmosul
ambiguu şi pare să-şi caute locul sublim al genezei.
Spre deosebire de Eminescu, în poemele lui Johann
Wolfgang Goethe planta are o apariţie electrizantă, are
legături indestructibile în cosmosul din care a apărut,
reprezintă plenitudinea creatoare a universului. Expansiu-
nea ierbii în tot cosmosul creează un patrimoniu ereditar
în care omul ar regăsi continuu locul nepieritor al genezei.
Prin urmare, să analizăm din acest punct de vedere
poemul Metamorfoza plantelor în care amantul, sedus
de farmecul unei zile de vară, îşi îndeamnă iubita să ad-
mire grădina. Imaginaţi-vă un loc inundat de lumina
soarelui în care natura vegetală, în ipostazele ei vivifi-
catoare, realizează adevărate capodopere. Iată, pare să-
i spună amantul iubitei, silind-o la reflecţie, poţi vedea
planta care se preface în floare, apoi în fruct, priveşte-
o, prietenă, ca pe o sfântă enigmă, o imploră acesta.
Deodată, oarecum descumpănitor în toiul unei astfel de
zile plină de calm, este relevată forţa devastatoare a
creaţiei originare, în versurile următoare: “simplă dor-
mea în sămânţă puterea; sub coajă/ Tupilat odihnea,
în sine închis, un model iniţial”.
Modelul iniţial este lipsit de însuşiri, nu are inceput.
Sfântul Ambrozie, convins că firea, în tot ceea ce
An XIII - Nr. 75 - 2011
ATITUDINI
rodeşte “rămâne credincioasă sieşi”, întăreşte arhetipul
genezei potrivit căruia “întregul obârşiei se păstrează
în sămânţe.”
Elevaţia lăstarului suind în sus, emfatic, în onoarea
zilei, este chintesenţa naturii vegetale. Nimeni nu mă
poate opri, pare să spună acesta. Este aceeaşi spirală prin
care forţa divinităţii nu va înceta niciodată să acţioneze
cu graţie asupra omului. În măreţia plantei este o
profundă înţelegere. Strălucirea ei senină, calmă,
liniştitoare îi asigură o existenţă transcendentă. Planta
nu s-a născut din supraabundenţa pământului, ci, mai
degrabă, din entuziasmul divinităţii.
*
În noaptea de 24 decembrie 1988 un tren regional stră-
bătea câmpia îngheţată dintre Faurei si Brăila, desfăcând
întunericul în două părţi care în urmă, se uneau la loc. Într-
un compartiment sordid, dintre acelea în care navetiştii se
duceau la muncă în timpul săptămânii, cu muşamaua băn-
cilor murdară ori tăiată cu lama, domnul Corneliu Fotea se
gândea la căldura odăii de la mansardă unde îl aştepta Ca-
terina, cu masa pusă, cu fel de fel de frunzuliţe aşezate pe
marginea farfuriilor după regulile unor superstiţii comune.
Se gândea cum o să-i deschidă uşa în rochia ei galbenă fără
mâneci, rîzând, divulgându-şi nepăsătoare seducătoarele ei
promisiuni încă de la intrare. De-a lungul anilor, în virtutea
acestor promisiuni domnul Corneliu Fotea a scris câteva
povestiri pe care, din dorinţa de a le asigura postumitatea,
le-a publicat într-un volum la o editură naţională, sub titlul
Nopţile fără Caterina. Prozele acelea în care îşi întemniţase
amintirile nu s-au născut doar din virtuozitatea lui artistică,
ci şi dintr-o biografie complicată în care stă cheia literaturii,
capabilă de experienţele misterioase ale iubirii.
Trenul a oprit pentru câteva minute într-o haltă cu o singură
lumină, apoi încet, târându-se, s-a pierdut în ascunzişurile nop-
ţii. Domnul Corneliu Fotea privea pe geam, în întuneric, lă-
sându-se în voia călătoriei. Câmpia îngheţată căzuse în trecutul
său îndepărtat. Nopţile refac partea necunoscută a existenţei
noastre, care s-a petrecut demult, în mitologie.
Acestea erau gândurile domnului Corneliu Fotea când
An XIII - Nr. 74 - 2011
în compartimentul de tren au intrat doi copii cu o stea din
hârtie creponată, rugându-l să-i lase să-i cânte un colind de
crăciun. După cum erau îmbrăcaţi, copiii păreau să se fi
urcat din satele româneşti în care oprea trenul şi, între două
staţii, să strângă câţiva bănuţi îngânându-le călătorilor co-
linde pe care nu le ştiau niciodată în întregime. Atunci când
a ridicat privirea spre ei, trezit din meditaţie, pregătindu-se
să-i refuze, domnul Corneliu Fotea a rămas încremenit de
uimire să vadă în mijlocul paiaţelor din hârtie colorată, poza
lui Mihai Eminescu ornată cu busuioc uscat. Dorind să-i
pună în dificultate, ori pur şi simplu la încercare, domnul
Corneliu Fotea le-a promis copiilor o sută de lei dacă cineva
dintre ei ştie cine-i în poza din mijlocul recuzitei. Aceştia s-
au uitat îngrijoraţi unul la altul, înfricoşaţi de pierderea câş-
tigului promis şi cu timiditate, ezitând îndelung, unul dintre
ei a murmurat înghiţindu-şi raspunsul:
-Nu ştiu, domnule, dar tot un sfânt trebuie să fie !
Aceea a fost o clipă magică, gata pentru apariţia lui
Mihai Eminescu. Se auzea mersul sacadat al trenului. Copiii
stăteau nemişcaţi, în picioare, uitându-se unul la altul. Aveau
hainele vechi. Nu ştiau ce să creadă. După ce şi-au primit
banii au fugit, de prcă s-ar fi temut ca domnul din faţa lor
să nu se răzgândească. Ceea ce nu aveau ei să afle nicicând
este că, din naivitatea lor simplă care semăna cu teama, ori
poate din semnificaţia şi mai naivă a răspunsului, peste mai
mulţi ani de zile, domnul Corneliu Fotea avea să scrie unul
dintre cele originale romane care îl aveau ca personaj central
pe poetul de la Ipoteşti, Adio, domnu’ Eminescu, pe care
însă, nu va mai apuca să-l vadă tiparit. Dealtfel, romanul nu
a fost tiparit niciodată. Uneori, din motive pe care nu le în-
ţeleg pe deplin, deschid varianta electronică a cărţii pe care
Corneliu Fotea mi-a lăsat-o providenţial şi mă las străbătut
de sufletul lui, la fel cum el s-a lăsat străbătut de sufletul lui
Mihai Eminescu. După cum mărturiseşte, a scris această
carte ca să nu-şi piardă minţile. Astăzi, după moartea liniş-
tită a lui Corneliu Fotea într-o garsonieră dintr-un cartier de
ceferişti din Focşani, mă gândesc la salutul lui etern pe care
l-a adresat lui Mihai Eminescu, adio şi pe care, la rându-ne,
îl vom repeta continuu, în acelaşi fel. Şi poate într-un tren
de noapte, la fel, să avem parte de aceeaşi clipă magică, gata
pentru apariţia lui Mihai Eminescu.
41
ISTORIE LITERARĂ
Ionel NECULA
Nicolae Petrașcu
- biograf al lui
Eminescu
Cercetătorii poetului ştiu că în
primăvara anului 1888, când Eminescu
locuia la etajul al III-lea al clădirii
Mercuş (Merkusch) din Piaţa Teatrului
Naţional, într-o cameră închiriată de la
proprietarul Herman Weiberger, adesea
putea fi văzut urcând scările un tânăr
galant, cu maniere îngrijite, occiden-
tale, cu privirile scăldate într-o lumină
caldă, inteligentă. Uneori bătea la uşa
proprietarului pentru a achita datoria de
plată (chiria) locatarului de sus – ceva
mai înzdrăvenit după lunga perioadă de
boleşniţă şi cobora la braţ cu poetul, pe
care-l conducea la reprezentaţiile Tea-
trului Naţional sau la restaurantul
Hugues, la câte-o cafea neagră şi bere
rece. Horoscoapele păreau să indice o
limpezire a apelor,să renască
speranţele înzdrăvenirii poetului şi
nădejdile revenirii lui la muncile scri-
sului. Optimismul celor apropiaţi deve-
nise aproape general, iar ziarele
anunţau vestea însănătoşirii poetului
prin litere mari şi sublinieri claxonate.
Din nefericire, timpul n-a confirmat
aceste speranţe şi aşteptări, deşi
semnătura poetului apăruse în Româ-
nia liberă şi pe frontispiciul noii
publicaţii Fântâna Blanduziei.
Tânărul care se ţinea prin preajma
lui Eminescu în acele zile de
vremelnică şi iluzorică însănătoşire, nu
era altul decât criticul Nicolae Petraşcu,
însărcinat de Maiorescu, dar poate şi
dintr-o iniţiativă personală să facă de
veghe şi să administreze, cu discreţia
cuvenită, viaţa privată a poetului şi să-
i asigure resursele băneşti necesare
An XIII - Nr. 74 - 2011
trebuinţelor sale zilnice. Cum nu erau
convinşi de însănătoşirea reală a poe-
tului, junimiştii şi prietenii lui Emi-
nescu l-au însărcinat pe Nicolae
Petraşcu cu atribuţii de curator, să-i stea
prin apropiere şi să răspundă nevoilor
uzuale resimţite de poet.
Era mai tânăr decât poetul cu zece
ani, dar se arăta zelos, capabil de multă
înţelegere şi devoţiune. Se născuse la
Tecuci la 5 decembrie 1859 şi provenea
dintr-o familie avenirică, va furniza ţării
trei academicieni (poetul Theodor
Şerbănescu, filosoful Ion Petrovici şi
pictorul Gheorghe Petraşcu) şi-a lucrat,
o vreme în cadrul Ministerului de Ex-
terne. O perioadă scurtă (1885-1887) a
fost secretar al legaţiei române din
Ţarigrad, dar acum, după revenirea în
ţară, frecventa boema bucureşteană şi
cenaclul maiorescian din strada Mer-
cur. Publica în revista Convorbiri lite-
rare şi o vreme chiar l-a înlocuit pe
Negruzzi la redacţia revistei junimiste.
Nicolae Petraşcu a îmbogăţit memoria-
listica românească cu pagini savuroase,
calde şi indicative pentru câteva repere
ale istoriei noastre literare. Evocările lui
circumscriu câteva pagini de lumină
liliane şi conţin fapte de cultură petre-
cute sub ochii lui, efigiile unor oameni
cunoscuţi de autor în carne şi oase şi
cu care viaţa l-a intersectat în cărările ei
întortochiate şi de multe ori astrigente.
Prieten cu Alecsandri, Delavrancea,
D.C.Ollănescu, Vlahuţă, Caragiale,
Duiliu Zamfirescu, discipol şi mai apoi
opozant al direcţiei maioresciene, de
care se va desprinde îmbufnat şi zgo-
motos prin înfiinţarea revistei potriv-
nice Literatura şi arta română cu
salon literar după model junimist, va re-
grupa dizidenţii convorbirişti, pe toţi cei
ţinuţi în rezervă de revista lui Maiorescu.
Nicolae Petraşcu s-a făcut cunoscut mai
cu seamă prin studiile sale monografice
consacrate unor scriitori din vremea sa,
cu care s-a aflat în perfecte relaţii de
amiciţie. Mai cuprinzătoare sunt cele
consacrate lui Duiliu Zamfirescu,
D.C.Ollănescu-Ascanio, Alecsandri,
Anghel Dumitrescu, pictorului Nicolae
Grigorescu, actorului Mtei Millo şi,
fireşte, lui Mihai Eminescu.
Nicolae Petraşcu l-a cunoscut pe
poet în toamna anului 1880, când poe-
tul era încă în plină vigoare fizică şi
psihică. Era prim-redactor la Timpul şi
de curând începuse lucrul la poemul
42
ISTORIE LITERARĂ
Luceafărul. Văzându-l ieşind din
redacţie, Petraşcu, animat de îndemnuri
admirative, începe o adevărată urmărire
detectivistă. Poetul trecu Podul
Mogoşoaiei, în faţa casei Oteteleşteanu
, o luă prin Piaţa Teatrului Naţional,
coborâ pe strada Câmpineanu şi intră
într-un birt din faţa Pasagiului rom-
mân, unde se aşeză la o masă liberă,
îşi scoase pălăria şi comandă ceva
chelnerului. Aşezat la o masă alăturată,
criticul, pe atunci student la Facultatera
de Drept, îl supune mai bine de o oră
unei observaţii minuţioase, înregistrânt
totul cu o sensibilitate de placă
fotografică şi cu convingerea valorii is-
torice a întâlnirii. Tânărului iscoditor
nu-i scapă din vedere tendinţa de intro-
vertire a poetului, de închidere în sine,
chiar atunci când se afla în locuri aglo-
merate, tendinţă care, ştim din alte
surse, se va accentua odată cu instala-
rea bolii. Din când în când, spune me-
morialistul, aprindea o ţigare,
aruncând privirile spre lăutarii din
fund, cari cântau şi intra cu gândul iar
în el însuşi.
Demn de reţinut este şi pasajul în
care criticul face descrierea înfăţişării
fizice a poetului, subliniind apăsat că
natura fusese darnică cu el şi în
privinţa aceasta. Eminescu se afla
atunci la puţină vreme după executarea
celei de a doua fotografii, cea din 1878
realizată în atelierul fotografului
bucureştean Franz Duschek în vedere
întocmirii medalionului colectiv al ju-
nimii, aşa încât relatarea lui N. Petraşcu
concordă perfect cu această imagine.
De statură deasupra mijlociei, cu tru-
pul bine legat, cu trăsăturile feţei regu-
late, părul negru, lucios şi cam lung,
fruntea înaltă şi senină (reminiscenţă
caragialiană), de parcă se cobora din
lumea unui vis, ochii negri, umbriţi şi
adânci, pe cari arareori ţi-i dădea să-i
priveşti, căci vorbea cu ei mault plecaţi
în jos, parcă de teamă de a nu părea că
te observă – în clipa însă în care ţi-i tre-
cea pe dinainte, surprindeai, în pâlpâi-
tul unei lumini incandescente, ca un
scăpărat al focului tainic ce-i ardea su-
fletul. Ca un adevărat zugrav de subţire,
ochiul de portretist al criticului insistă
asupra celorlalte detalii iconografice,
An XIII - Nr. 74 - 2011
neignorând, fireşte, corespondenţa lor
psihologică. Poetul avea nasul corect,
mustaţa neagră, buzele armonioase,
barba rasă, gâtul rotund rotund şi larg,
pieliţa obrazului albă, mată şi palidă,
aerul feţei pătruns de inspiraţie. Nu-i
greu de observat că portretul lui N.
Petraşcu, în liniile sale configurative,
concordă perfect cu fotografia realizată
cu doi ani înainte şi cu descrierea lui
Ştefanelli care, vizitându-l în 1878 la
Bucureşti, arăta că părul îl purta lung,
pieptănat în sus şi mustaţa o muşca şi
acuma după vechiul său obicei.
Dar nota de distincţie în portretul
întocmit de N. Petraşcu este dată de fe-
nomenologia zâmbetului eminescian
surprins în toate modulaţiile sale reve-
latoare. Dacă Ştefanelli se mulţumea să
constate lacunar că zâmbetul nu-i lipsea
niciodată de pe buze, N. Petraşcu, mai
subtil, îl descompune în toată gama
modulaţiilor sale componistice şi sem-
nificaţionasle fiind întrebător, confir-
mativ, iertător, dispreţuitor, dureros,
oglindindu-i oarecum mimica gândirii.
Fireşte, ulterior, după această ochire
fugitivă a poetului în birtul din faţa Pa-
sagiului român, criticul tecucean a avut
posibilitatea să-l cunoască mai bine, să-
l surprindă în mai multe situaţii şi ipos-
taze, astfel încât imaginile se vor
suprapune, cumula şi transfera în pla-
nul valorizator al operei sale, cea mai
minunată şi mai trainică moştenire li-
terară a istoriei gândirii noastre.
In iarna anului 1882-1883 îl reîntâl-
neşte la o reuniune de la Maiorescu în
care poetul n-a citit şi n-a vorbit nimic,
iar în iunie 1884, aflându-se la Iaşi, la
un congres studenţesc, împreună cu Al.
Vlahuţă, îl vizitează la hotelul unde îl
găseşte dormind pe o canapea îngustă
de muşama neagră, cu bustul gol. Era
o zi caldă, bustul alb şi frumos, cu ume-
rii largi, cu muşchii bine dezvoltaţi,
parcă al unui atlet. L-am privit puţin şi
pe urmă ne-am retras cu gândul de a
reveni mai târziu. Imaginea relatată de
memorialistul tecucean rezultă dintr-o
privire indiscretă strecurată prin deschi-
zătura dintre perdele, aminteşte de ges-
tul lui Eckermann care, dând la o parte
giulgiul de pe trupul gol al lui Goethe,
rămâne uimit de armonia acestuia la
cei 83 de ani. Plimbarea la Copou, în
birjă lipovenească, avându-l pe Emi-
nescu între ei – uşor refăcut după pri-
mul şoc maladiv suferit cu un an înainte
– n-are nimic revelator. Poetul simţea
tot mai mult ferestrele simţirii închise.
Completându-l pe N. Petraşcu, Vlahuţă
mai aminteşte de refuzul poetului la
propunerea sa de a-l însoţi la ţară – pro-
babil la Dobrovăţ: la ce să mai porţi
prin lume un om mort ! –ar fi răspuns
Eminescu detaşat de lumea exterioară.
Nicolae Petraşcu va avea însă posi-
bilitatea să-l cunoască mult mai bine în
1888, când poetul, revenit în Bucureşti,
îl vizita frecvent: atunci când îi apărea
în prag, îl priveam cu un sentiment de
respect şi de tristeţe, ca pe o ruină a
unui accident neaşteptat, ca pe o bise-
rică trăsnită din pricina înălţimii ei. Zi-
durile erau în picioare, dar arsă , nu se
numai oficia în ea. Părea, totuşi, refăcut
şi anunţa proiecte literare. Acasă la Ma-
iorescu citeşte un act dintr-o piesă care
– vai! – până la urmă s-a dovedit a nu
fi decât o traducere din lucrarea drama-
tică a lui Emile Augier Le jouer flute.
Poetul, cu mintea răvăşită, pierduse din
calităţile sale cele mai de preţ, scupu-
lozitatea şi orgoliul originalităţii.
Rămâne, totuşi, discutabilă afirma-
ţia memorialistului privitor la aşa-zisa
indiferenţă manifestată de Maiorescu
faţă de situaţia materială a lui Eminescu
din perioada anului 1888. In acest an se
fac demersuri în Senat pentru acordarea
unei pensii de stat, iar din perioada sep-
tembrie-decembrie 1888 există patru
chitanţe semnate de poet şi încredinţate
lui Nicolae Petraşcu care, în absenţa
unei curatele ce se va institui de-abia la
13 aprilie 1889, gestiona cu răspundere
şi loialitate sumele provenite din dife-
rite liste de subscripţii, din spectacole-
lele organizate ad-hoc, sau generozităţi
ocazionale, având grijă să iasă în întâm-
pinarea poetului şi să-i dea numai atâ-
ţia bani cât îi erau de trebuinţă (G.
Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu,
p.317). In totalitatea lor aceste sume în-
sumează 443,50 lei (în monedă nouă),
ceea ce nu reprezenta chiar atât de puţin
pentru vremea respectivă. Cu toate
acestea, poetul trecea prin privaţiuni
reale, dacă avem în vedere şi rememo-
43
ISTORIE LITERARĂ
rările lui Teofil Frâncu, ziaristul braşo-
vean, care-l vizitează în această pe-
rioadă: Pe-o căldură africană, care
părea că aprinde pământul la Bucureşti,
poetul era îmbrăcat în haine groase şi
tocite de postav… călugăresc, cu ghete
rupte, cu cămaşa neschimbată, îngrijo-
rat că-l dă afară neavând cu ce plăti chi-
ria şi luptându-se cu foamea şi cu
nedormitul… (Gazeta Transilvaniei,
nr. 152 din 8-20 iulie 1899).
Prins într-o cursă de viaţă acapa-
rantă, se prea poate ca Maiorescu să fi
avut în această perioadă mai puţin timp
la dispoziţie pentru poet, deşi nu se
poate spune că a rămas vreodată indi-
ferent la starea lui materială. Devenind
ministru la Culte şi Instrucţiune în gu-
vernul format de TH. Rosetti la 22 mar-
tie 1888, mentorul junimist îngrijeşte o
nouă ediţie a poeziilor lui Eminescu (a
treia) şi pendulează între Universitate şi
tribulaţiile ministeriale. Petraşcu este
surprins de faptul că pontiful de la Ju-
nimea nu l-a întrebat niciodată, în
această perioadă, despre starea şi tre-
buinţele lui Eminescu, deşi de aici nu
rezultă şi inexistenţa altor canale de le-
gătură între Maiorescu şi poet. Intreţi-
nea doar un întreg sistem epistolar prin
care se interesa de purtările lui Emi-
nescu şi de evoluţia bolii lui, iar în iulie
1888 îl ascultase acasă la el citind piesa
Lais. Poetul părea să treacă printr-o pe-
rioadă de relativă ameliorare, iar răva-
şele de circumstanţă adresate lui
Nicolae Petraşcu trădau deopotrivă bun
simţ şi coerenţă logică. Paşii îl purtau
des spre locuinţa tânărului critic tecu-
cean unde intra veşnic îngândurat, se
aşeza cu precauţiune pe scaun, privea
în jurul lui cu atenţie, vorbea rar şi
încet, reflecta ce vorbea, zâmbea cu
naivitate la gândurile ce-i treceau prin
minte şi pe care nu le spunea. Era el şi
era altul, era parcă umbra lui.
La începutul anului 1989 Nicolae
Petraşcu îl mai întâlneşte odată în res-
taurantul Hugues, îl ascultă istorisind
povestea unei iubiri trecute pentru o
cântăreaţă vieneză cu părul de aur şi
cu glasul ca clopotul, a cărei arie re-
pertorială încă o mai ştia şi chiar o fre-
donează din ce în ce mai tare. Peste
câteva zile însă, poetul suferă un nou
An XIII - Nr. 74 - 2011
acces al bolii şi este internat, pentru ul-
tima dată, la Mărcuţa. Speranţele de în-
sănătoşire sunt pierdute definitiv.
Nicolae Petraşcu îl vede ultima oară la
biserica Sf. Gheorghe, unde sunt de-
puse rămăşiţele lui pământeşti. Figura
poetului, spune memorialistul, era de-
primată de suferinţă, afară de osul
frontal în care persista încă maiestatea
divinităţii. Veşnica reîntoarcere cu-
prinde numai omul, nu şi umbra poe-
tului, care va traversa veacurile şi va
provoca simţirea omenescului în tot ce
are mai curat şi mai măreţ. A învins
boala. Aceeaşi care l-a doborât pe Hol-
derlin, Lenau şi pe alţi logodiţi cu ne-
norocul, cu suferinţa şi cu nefericirea.
Insuşindu-şi remarca lui Goethe din
convorbirile cu Eckermann aceea că
orice poezie sentimentală simţită e oca-
zională, adică are o bază reală, Nicolae
Petraşcu se încumetă în căutarea acelor
linii de inspiraţie ale căror tainiţe, odată
descifrate, pot lumina un crâmpei din
viaţa autorului. Poezia eminesciană de
dragoste, în tot ce are ea mai durabil,
reprezintă de fapt reacţiile afective ale
poetului faţă de acele personaje femi-
nine care i-au marcat abisul fiinţei sale
rostitoare precum Veronica Micle,
Cleopatra Poenaru-Lecca, Mite Krem-
nitz. Fiecare muză din această trinitate
a declanşat în registrul creaţiei emines-
ciene tonalităţi proprii, fiecare şi-a avut
partea sa de obol graţios, inspirând nes-
temate lirice de cea mai caldă sensibi-
litate. Cleopatra Lecca a reprezentat
pentru Eminescu un balsam pentru
rana sufletească ce-i pricinuise Vero-
nica Micle, cu care se afla într-un inter-
stiţiu sentimental şi a rafinat cea mai
dureroasă poveste de dragoste în liedul
plopilor fără soţ; Mite Kremnitz, împo-
vărată de trufia unui blazon familial in-
clement, n-a răspuns nici ea pasiunii
poetului, dar s-a subtilizat în strunele
harpei eminesciene, împurpurând cu-
nuna unor neîntrecute expresii de grai
şi gând peste care tronează frăgezimea
florii de cireş; Si peste tot calvarul vieţii
lui, de la adolescenţă până la prematura
neantizare, stăpâneşte umbra protec-
toare a Veronicăi Micle, cea care a cău-
tat – cât poate căuta o biată fiinţă
umană – să menţină dreaptă cumpăna
dintre vis şi realitate, dintre veneră şi
madonă, dintre etern şi efemer, angelic
şi teluric, candoare şi fariseism, graţie
şi durere şi i-a fertilizat starea de lirism
pentru o întreagă fenomenologie a
amorului.
Noi credem, spunea Nicolae Pe-
traşcu, că e drept ca astfel de fiinţe, care
au avut norocul să întâlnească poeţi iu-
bitori ca Eminescu, să fie cunoscute ur-
maşilor, ca unele ce sunt cauzele
directe ale poeziilor pe care posterita-
tea le admirată. Cum ar putea fi altfel
când între poet şi adorata sa cu lungi şi
blonde plete – ea însăşi poetă – a existat
un lung şi înălţător dialog liric, recon-
stituit mai întâi de Nicolae Petraşcu,
adâncit mai apoi de Aug. Z. N. Pop?
Cine-i citeşte în paralel poate reface
uşor inocenţa, candoarea şi zbuciumul
acestei mistuitoare patimi, care le-a afe-
rat simţirea şi s-a convertit în rostirile
celui mai curat borangic, sdcut şi pa-
văză împotriva uitării şi vremuirii. Cum
nu pot în toată voia,/ Măi Mihai să te
desmierd/ Şi în ochii tăi cei negri/ Eu
privirea să mi-o pierd, va scrie Vero-
nica Micle într-un oftat mătăsos, stră-
bătut de nesfârşite chinuri fiinţiale.
Totdeauna prin marile cupluri amo-
roase Amor şi Fatis s-au plimbat nes-
tingheriţi. Târziu, în 1927, scriitoarea
tecuceană Natalia Negru, într-un me-
dalion Eminescu – Veronica Micle,
publicat în Revista scriitoarelor, sfâ-
şiată şi ea de dramatismul unor întâm-
plări amoroase, dovedea o perfectă
înţelegere a legăturilor celor doi.
Apărute la puţin timp după moartea
poetului, evocările lui Nicolae Petraşcu
au fost printre cele dintâi mărturii pu-
blicate de către cei care l-au cunoscut
şi s-au aflat, o vreme, în preajma lui
Eminescu. Ulterior, patrimoniul aces-
tui preţios depozitar se va întregi cu
alte mărturii, unele mai consistente, al-
tele mai convingătoare, semnate de Th.
Ştefanelli, Iacob Negruzzi, George
Panu, Ioan Slavici şi mulţi alţii, dar nu
trebuie uitat că şi paginile lui Nicolae
Petraşcu au contribuit, fie şi într-o mă-
sură mai mică, la configurarea profilu-
lui eminescian dintr-o perioadă când
destinul îl fulgerase tocmai în sâmbu-
rul genialităţii sale.
44
ISTORIE LITERARĂ
SCURTĂ ISTORIE A
CULTURII ROMÂNE
- pomelnic deschis
Motto: Viaţa, când se naşte, urlă (Gh. Istrate)
De ce a trebuit să se sinucidă
Nicolae Velea?
De ce a trebuit să fie ucis Miron Costin?
De ce a trebuit să fie ucis Constantin Brâncoveanu?
De ce a trebuit să fie ucis Mihai Eminescu?
De ce a trebuit să se sinucidă Alex. Odobescu?
De ce a trebuit să fie ucis Marius Robescu?
De ce a trebuit să se sinucidă Veronica Micle?
De ce a trebuit să se sinucidă Dimitrie Anghel?
De ce a trebuit să fie ucis Mihail Sebastian?
De ce a trebuit să se sinucidă Urmuz?
De ce a trebuit să fie ucis Nicolae Iorga?
De ce a trebuit să fie ucis Mircea Vulcănescu?
De ce a trebuit să fie ucis Gh. I. Brătianu?
De ce a trebuit să fie ucis Ion Antonescu?
De ce a trebuit să fie ucis Nicolae Labiş?
De ce a trebuit să fie ucis Vasile Netea?
De ce a trebuit să se sinucidă Paul Celan?
De ce a trebuit să se sinucidă Robert Bossert?
De ce a trebuit să se sinucidă George Boitor?
De ce a trebuit să se sinucidă Ioana Creangă?
De ce a trebuit să se sinucidă Ileana Bratu?
An XIII - Nr. 74 - 2011
De ce a trebuit să se sinucidă
Gabriela Negreanu?
De ce a trebuit să fie ucis Virgil
Mazilescu?
Gheorghe Istrate
De ce a trebuit să fie ucis Marin Preda?
De ce a trebuit să fie ucişi Doina şi Ion Teodorovici?
De ce a trebuit să fie ucis D. Matcovsky?
De ce a trebuit să fie ucis Ilie Motrescu?
De ce a trebuit să fie ucis Adrian Dohotaru?
De ce a trebuit să fie ucis A. E. Baconsky?
De ce a trebuit să fie ucis Savin Bratu?
De ce a trebuit să fie ucis Toma Caragiu?
De ce a trebuit să fie ucis Alex. Ivasiuc?
De ce a trebuit să fie ucisă Doina Badea?
De ce a trebuit să fie ucis Dan Deşliu?
De ce a trebuit să fie ucis Grigore Vieru?
De ce a trebuit să fie ucis Cezar Ivănescu?
şi toţi ceilalţi încă nenumiţi, precum şi noi, ultimii
rătăciţi în marşul printre morminte?
45
POEZIA
Vasile Larco
Epigrame
ROMÂNIE, MÂNDRĂ FLOARE
O floare este țara toată,
Un trandafir sau o lalea,
Iar unii spun că e mușcată…
Văzând câți au mușcat din ea.
RECUNOAȘTERE
EUROPEANĂ
Recunoscuți de-acum prin vers,
Avem poeți, dar și eroi,
Mulți ne cunosc și după mers…
Căci mergem numai înapoi.
DESTĂINUIRE
M-am însurat, nu fac din asta caz,
Cu asistenta de la Circa 9
Așa-i: te duci la doctor c-un necaz
Și vii cu două!
UNUI SOȚ LENEȘ
Nevasta lui boscorodea:
Bărbate, fă și tu ceva!
Și a făcut, spălându-și vina,
O scumpă fată cu vecina.
OMAGIU
I-aș dedica femeii versul,
Aș umple cupele cu vin,
I-aș dărui și Universul…
Dar teamă mi-e că-i puțin.
UNEI TINERE CE POARTĂ
BLUZĂ SCURTĂ
Nu vreau să sune a dojană,
Întreb discret, cuviincios:
Buricul gol e o capcană
Spre nada ce-i puțin mai jos?
SOȚI VÂNĂTORI
De cu zori, de cum se scoală,
Amândoi ceva împușcă:
El când nu-i cu pușca goală,
Ea, când este goală pușcă.
An XIII - Nr. 74 - 2011
LA VÂRSTA A TREIA
Dai sănătății-ntâietate,
Ești copt ca bobul dintr-un spic,
E vârsta când le știi pe toate,
Dar nu poți face mai nimic.
DUPĂ REFORMĂ
Se poate dovedi prin fapte:
Românii vor avea osânză,
Căci peste tot va curge lapte
Din care va ieși o brânză.
PENSIONARII DUPĂ GREVĂ
În capitală și-n județe,
Trăiesc în limite umane,
Căci sprijin au la bătrânețe…
Li s-au asigurat bastoane.
ÎNTOARCEREA FIILOR
RĂTĂCITORI
Părinții au primit pământ,
Cu drag lucrează și cu-avânt,
Iar fiii se întorc acasă
Să fie cât mai mulți. La masă.
UNUI ȘOFER
Circulând în mare vervă,
Ghinionul nu-i exclus:
Ai o roată de rezervă,
Însă n-ai și-o viață-n plus!
TESTAMENT
Când moartea crudă și stupidă
M-o face lut, pământ gălbui,
Din el să faceți cărămidă,
Să cadă-n capul știu eu cui!
DEZIDERAT
Pretențios ca alții nu-s,
Am o dorință doar, banală:
Să pot dormi o noapte-n plus
În casa mea memorială!
NU PREA SE VÂND CĂRȚILE
Când plin cu cărți e magazinul
Doar la un lucru mă gândesc:
Or fi și cărțile ca vinul…
Sunt bune când se învechesc.
PROBLEMA DEMOGRAFICĂ
Cu vocea-i foarte sigură și calmă,
A spus un senator în Parlament:
Când fusta se scurtează cu o palmă,
Natalitatea crește c-un procent!
ÎNARMARE NUCLEARĂ
În lumea largă este straniu
Că unii zgândăresc atomul
Și tot îmbogățesc uraniu
În loc să-mbogățească omul!
INVESTITORII STRĂINI
ÎN ROMÂNIA
Descoperindu-ne pe hartă
Străinii grija ne-o tot poartă,
Vin de la Londra, Bonn, New-York…
Văd sărăcia și se-ntorc.
UNUI ȘEF
Greu când torci al vieții caier
Și în post mai faci erori,
Iar ca șef te simți în aer,
Trebuie urgent să zbori!
CU GÂNDUL LA SEXUL
FRUMOS
Când spui femeie, vezi o floare,
Un Univers de cucerit,
Vezi tot ce-i mai superb sub soare…
Dar să nu fii căsătorit.
POETUL
Poetul are un statut
Statornicit de-o veșnicie:
Scriind când nu e cunoscut
Și-i cunoscut când nu maiscrie.
46
PROZĂ
PORUNCILE DOMNULUI
Mihai TRAISTĂ
Despre unchiul Fedea nu se putea
spune că era prea-prea bocotan, dar
la fel nu se putea spune că ar fi
foarte-foarte siromah, nu era nici
boltăgiu dar nici şuşăgaş nu era.
Nici nu i se îndoiau şaranţurile po-
dului sub greutatea grânelor, dar
nici vântul nu-i şuiera
„Învârtita de pe Iza” prin podul
casei. Cu toate că avea iosag doar
cât să-şi întoarcă spurcatul iapa,
dar în schimb avea de toate. În
grajd rumega vaca Floare cu viţelul
ei, în coteţ guiţa godacul Mişu, în
ţarc behăiau ca două capre, caprele
Ţiţura şi Miţura iar prin curte cot-
codăcea cloţa Cuculeana îngrijin-
du-se de cele nouă ghemotoace gal-
bene ale sale, alungându-şi suratele
prin toate cotloanele, nici măcar pe
ţanţoşul de Petrea nu-l lăsa să se
apropie prea mult, cu toate că acesta
impunea mare respect prin pintenii
săi galbeni şi prin câte un puternic
şi răstit „Cu-cu-ri-gu-u-u!”.
Ei cam aşa arăta găzdăşagul un-
chiului Fedea, cât despre livadă şi
grădină ce să mai vorbim, se găseau
de toate ca în grădina raiului – rân-
duri-rânduri, straturi-straturi legume
şi zarzavaturi: ceapă, ţelină, spanac,
castraveţi şi păstârnac, ardei, roşii,
leuştean, praz, ridichii şi magheran,
linte, lobodă, gulie (scriu în versuri,
mai să fie!)... Iar varza?...
Avea unchiul Fedea o varză...
de rămâneau caprele duse pe gân-
duri, cam o jumătate de zi când o
vedeau. Nici vărzarii din Câmpul
Lung nu au văzut aşa varză mare.
Gurile rele cleveteau şi flecăreau
tot felul de plăsmuiri şi scorneli pe
seama verzei unchiului Fedea, ba
că unchiul Fedea e bosorcoi şi bo-
sorcăneşte varza, ba că are un soi
de varză adusă din Buda, ba că udă
varza cu apă din iazul ielelor, pe
An XIII - Nr. 74 - 2011
care o aduce în noaptea de Sânziene,
dupe ce se scaldă fetele codrului şi
câte şi mai câte.
Unchiul Fedea râdea pe sub mus-
taţă de toate palavrele ce le băsneau
muierile pizmăreţe, pe care dacă le
întrebai primăvara unde se duc îţi
răspundeau fudule, că merg să cum-
pere răsaduri de varză, iar dacă le
puneai toamna aceeaşi întrebare, răs-
pundeau că merg să cumpere varză
„că anul acesta nu s-a făcut deloc”.
– De parcă anul trecut, sau anţărţ
s-o făcut la careva dintre ele? –
râdea unchiul Fedea.
Dar într-o dimineaţă de toamnă,
când unchiul Fedea ieşi în grădină
să se bucure de varza lui, era cât pe
aici să treacă la Domnul, cu alte
cuvinte mai, mai să-şi dea obştescul
sfârşit – cineva îi furase şase căpăţâni
de varză. Şase!... Nu una, nu două,
nici şapte sau opt ci şase!...
Unchiul Fedea se uita tembelizat
de durere la cocenii verzelor şi în-
cetişor, de abia mişcându-şi buzele,
începu să pomenească numele Dom-
nului:
– Bată-i Dumnezeu sfântul de
hoţi!... Tăia-i-ar capetele taman aşe
cum îmi tăiară ei mie vărzuca!...
Dar lasă că vă prind eu, cu mâna
me’ vă omor... ’tu-vă... – şi urmă o
serie de sărbători, obiecte şi canoane
bisericeşti, toate cinstindu-le pe ma-
mele hoţilor care au adus pe lume
«aşe potlogari».
Toate aceste «blagosloviri» un-
chiul Fedea le adresase în direcţia
dealului Osoi, că «numa de acolo
putea să vină hoţul, dar lasă că...»
– ameninţă unchiul cu pumnul în
direcţia osoienilor.
Trei nopţi la rând a stat unchiul
Fedea ascuns într-o căpiţă de coceni
de porumb, nemişcat ca sfântul Ioan
Nepomuc – ocrotitorul minelor de
sare, în capela sa de pe malul Lacului
Sărat. Trei nopţi a ciulit urechile,
strângând în mâini un ciomag, pre-
gătit cu mare dragoste, pentru spi-
narea hoţilor. De abia în a patra
noapte, aproape spre cântatul co-
coşilor, se ivi şi multaşteptatul hoţ,
pe care unchiul Fedea îl recunoscu
„ozon-perţ”.
– Păi acesta-i deacul Ilie Roz-
marin! – şopti speriat unchiul. – Ia
te uită la el, behăie în strana bisericii
ca un ţap, dar nu se dă înapoi de la
furtişaguri, no amu-i amu!... – strânse
unchiul Fedea cu putere ciomagul.
Nebănuind ce «blagoslovenie»
îl aşteaptă, diacul Ilie Rozmarin îşi
pregăti liniştit sacul, scoase de după
brâu o seceră şi începu să taie varza,
căpăţână după căpăţână bolboro-
sind:
– Prima, Doamne iartă-mă! A
doua, Domne iartă-mă! A treia... A
şasea Doamne iartă-mă! A şaptea,
nu fura!... – se opri deacul, la a
şasea căpăţână de varză.
– Ia te uită, îsta fură fără să
încalce poruncile Domnului!... No
las’ că amu te ’oi bate şi eu după
poruncile Domnului! – şopti furios
unchiul Fedea şi sări-n afară din
căpiţă se năpusti asupra hoţului.
Ciomagul şuieră prin văzduh ca
locomotiva mocăniţei, apropiindu-
se de halta Fedorivnei, şi loviturile
căzură pe spinarea deacului care,
la început, crezu că-l trăzni fulgerul
cerului.
– Prima, Doamne ajută! A doua,
Doamne ajută! A treia, Doamne
ajută, A patra Doamne ajută! A cin-
cea, să nu omori! – strigă unchiul
Fedea şi aruncă nervos ciomagul,
pentru că poruncile Domnului nu îi
dădură voie să-i tragă deacului
«batâr un ciomag pentru fiecare că-
păţână».
- No ş-amu cară/te de aci, că de
te mai prind, jur că încalc porunca
Domnului! – scuipă cu năduf un-
chiul Fedea.
47
CRONICĂ LITERARĂ
Eugen Evu
- CURCUBEUL NOPȚII
De la o anumită vârstă, fiecare
scriitor, urmând exemplul lui Blaga
se gândeşte să adune „pietre pentru
templul” său, adică o culegere de
maxime şi cugetări care să reziste
timpului. Eugen Evu, poet, prozator,
eseist, dramaturg, editorul revistei
Nova Provincia Corvina realizează
acest deziderat în volumul CURCU-
BEUL NOPŢII/YLBERI I NATËS
(broşură bilingvă, româno-albaneză,
traducerea datorându-se inimosului
poet Baki Ymeri). Cartea a fost tipă-
rită sub egida revistei Albanezul
(Bucureşti 2011), în colaboare cu
Uniunea Albanezilor din România.
Autorului nu i-a fost greu să rea-
lizeze acest grupaj întrucât poeziea
sa a fost întotdeauna gnoseologică,
topind într-o lavă incendiară marile
teme ale liricii dintotdeauna: dragos-
tea, creaţia, moartea, transcendenţa.
Iubirea, în viziunea poetului, re-
prezintă cea mai frumoasă stare su-
fletească, transgresând barierele
morale: „Nici o iubire / nu este / cul-
pabilă” (IPOCRIZIA). În aceasta
stare sublimă a sufletului e mai im-
portant să dăruieşti decât să primeşti:
„Avem nevoie /mai mult a iubi /
Decât / A fi iubiţi”. (SOFISM 2).
Creaţia, motivată transcendent,
relevează esenţa lumii care este lu-
mina spiritului:
„Năvod de grăunţe solare / în-
tind unduind peste lume / cuvinte
cu trupuri amare / şi-n miez invizi-
bil un nume / Luminalume” (ARTA
POETICĂ)
Dacă Blaga adâncea misterul
prin cunoaştere luciferică, iar Ar-
ghezi căuta cu ardoare urmele paşi-
lor lui Dumnezeu pe pământ, Eugen
Evu cercetează cuvântul demiurgic
al poetului, încărcat cu energii ma-
gice: „Am observat că ploaia / Sti-
mulează levitaţia ca stare / Mai mult
An XIII - Nr. 74 - 2011
decât / Plinul
lunii / aceasta nu
o pot explica /
Nici genialii / Şi
nici nebunii. /
Trezirile sunt de
departe / Şi ci-
neva râde cu stele
/ Cuvintele ştiu
cuvinte: / Interio-
rul sferic din ele.”
(STIMULI)
Nu scapă din
vizorul poetului
nici aspectele so-
ciale dezolante pe
care le trăim as-
tăzi într-o vino-
vată acceptare: A
tăcea / Într-o
lume / A surzilor /
Este tot o compli-
citate.”(A
TĂCEA)
Paradoxala
prezenţă a divini-
tăţii, printr-o iu-
bire superioară,
animăcreaţia:
„Pentru om, căde-
rea îngerilor / a
fost întru a sa în-
ălţare. / Urma pe-
reche / a unei păsări în zbor. / Aşa e
poezia înaltă.” (NANOPOEME)
Chiar când tatonează ludicul,
poeziile autorului se păstrează într-
un registru grav, structura unor
doine sau bocete ancestrale du-
blează, ca nişte ecouri prelungi, tex-
tele concrete. Un plâns bacovian al
materiei şi al fiinţei noastre încătu-
şate în efemer încearcă să-şi sfarme
limitele.
Maximele şi reflecţiile din CUR-
CUBEUL NOPŢII atestă că destinul
lui Eugen Evu se împlineşte prin
Eugen Evu
poezie: „Al meu timp / este unul /
când prea în urmă / când mult în-
ainte. / Am dat sânge poeziei / şi
iată, îmi smulge inima. / Aud timpul
/ care începe să ningă / printre cu-
vinte... / Dacă nu le voi trăda / mă
vor ucide.” (VÂRSTA)
Arderea de tot a autorului, pe al-
tarul liric a fost benefică. Poezia lui
Eugen Evu va rămâne: „Cei care
ard mult / Mor mai mult. / Îşi mor
moartea.” (ETAPELE ARDERII)
Lucian GRUIA
48
ATITUDINI
”Ia clătita
cu poeme!”
Passionaria STOICESCU
Am primit de curând un pps. cu
titlul ”În sfârșit, o metodă care ar
putea salva învățământul româ-
nesc”. Filmulețul original era
franțuzesc, se intitula ”Punct de ve-
dere”, în regia lui Oliver Smolders
și în interpretarea (în rolul profe-
soarei a) Catherinei Aymerie.Tâ-
nara și frumoasa dăscăliță e primită
în sala de clasă de către elevii ei,
fete și băieți, puberi, în pielea
goală. Maldărul de haine al lor e
așezat în semn de protest la catedră.
Profesoara e uluită, jicnită, dar vrea
să facă abstracție de această inso-
lită și nerușinată primire și să-și
predea lecția. Elevii nu-i dau nici o
atenție, nu răspund la întrebări,
până când unul din ei, gol pușcă, nu
se duce la tablă și scrie ”Faceți ca
noi!”, condiție absurdă, impusă de
elevi, pentru a participa la desfă-
șurarea unei ore de curs. Cu dispe-
rarea pe față și cu dorința de a-și
duce lecția la bun sfârșit, tânăra
profesoarăacceptătârgul
deșucheat, se dezbracă stingherită,
dar hotărâtă să-și facă datoria de
cadru didactic, chiar în acest decor
absurd. Furată de demonstrația la
tablă, nu observă cum elevii tră-
dează propria condiție impusă de
ei, își iau lucrurile și se îmbracă. Ci-
neva bate la ușă și spectacolul, de-
zastruos pentru cadrul didactic, e
asigurat: o clasă acum normală
privește și ascultă o profesoară în
pielea goală…
Titlul cu care am primit pps-ul
era, evident, în bătaie de joc. S-ar
An XIII - Nr. 74 - 2011
părea că învățământul de pretutin-
deni e când gol și neavenit, când
îmbrăcat și fără sens.
Iată ce-mi răspunde o prietenă,
cadru didactic și ea la origini, ca și
mine: ”Din înălțimea la care mă
aflu, observ că nu mai e mult până
aici! Mai trebuie să ciocănească
unul la ușă! Gata! Învățământul e
inutil – nici un elev nu mai dorește
să țină pasul cu ritmul informațiilor,
nimeni nu mai vrea să învețe nici o
meserie, pentru că și așa e
supraproducție și 10 generații nu
pot consuma cât produs finit e în
depozite, nu mai dorește nimeni să
afle cine a fost Rousseau sau Vol-
taire, nu ne interesează, decât dacă
bagă promoții la mall, așa că la
școală vom merge numai pentru
Surprize, surprize! cu zâna A. M. și
invitații ei, Guță și Salam! Dacă nu
mai e cerere, ce mai titirim gâl-
ceava și aruncăm mangoții pe fe-
reastră? Ce ne interesează pe noi
cine a fost Mozart? Mare sculă pe
basculă, un chel, pe deasupra și
prost, că dacă ar fi fost ceva de
capul lui, avea și el un monument
acolo, la cimitirul Bellu, așa, ăsta
nici nu se știe dacă a trăit. Poate a
fost o sosie a lui Beethoven, un
aranjament al ăstora cu teoria
conspirației! Gagiul, dacă era
nașpa, nu ar fi ajuns la groapa de
gunoi, de-i zic ăștia groapă co-
mună. Comună cu cine? Cu Papa
de la Roma sau cu strada Primăve-
rii? E cool să ai fund obraznic, să
nu ai inhibiții și dacă vrei să te dai
mare, să se belească fraierii la tine,
la TV, cum freci bara, să te vedem
dacă știi să faci sex în metrou sau
pe scările Parlamentului. Prea
multă carte strică, ce biiip a mea!”
I-am răspuns că acesta e un
49
ATITUDINI
pamflet, dar cine i-l publică? Uite,
eu stau cu poemele netipărite și n-
am nici o șansă de a le vedea în
mâinile cititorilor în această eco-
nomie de piață. Auzindu-mi
”plângerile” cu cărțile și
impotența de a le publica, fiul
meu, licențiat în patru limbi și um-
blat prin lume, mi-a propus senin
să deschid o clătitărie și să vând o
clătită cu 3 poeme, la un preț mai
mare decât al unei clătite
obișnuite. Reclama ar putea fi:
”Ia clătita cu poeme!/Viața-i
dulce, nu te teme!” Atunci lumea
va citi și poezie, și va înfuleca și
clătitele mele pe care, crede el, le
fac admirabile, ca și poemele de
altfel. Un fel de învățământ în pie-
lea goală, ca să îmi îndeplinesc
datoria față de profesie și să am și
auditoriu…
Și iarăși, colega m-a ”consolat”,
dându-i dreptate fiului meu. Cu
niște amendamente: să deschid o
școală de clătite, cu probe practice
zilnic, de la 8 la 10, dar în timp ce
degustătorii ar devora clătita, un di-
fuzor ar trebui să le spună poemele
fără titlu, așa, ca niște bancuri în
versuri. Lumea nu mai are timp să
citească, iar cititul e cea mai lentă
activitate de informare, plus că te
apucă somnul când iei cartea în
mână și nu mai ești bun de muncă.
Ce poeme îi mai trebuie unei
casierițe de la mall, când a stat toată
ziua în picioare și a bătut la mașina
de calculat, până i s-a dogit capul?
Dar dacă îi dai fetei o clătită cu
dulceață și ascultă în șoaptă un
poem de dragoste, își mai simte
cumva inima în pieptul siliconat,
chiar dacă are picioarele umflate și
cade de oboseală. De la cultura
după ochi, am intrat în era culturii
după ureche! În comunism a fost
cultura video, în epoca de tranziție
spre nicăieri a fost cultura audio-
video, iar acum, că am intrat în
neant, suntem în plină cultură
audio, că de văzut nu vedem nimic
și dacă vedem, nu înțelegem, iar
dacă nu înțelegem, la ce ne trebuie?
” Școala de clătite, mă învață
prietena mea, trebuie să aibă două
clase:una de începători, care fac
aluatul clătitelor, și alta de avansați,
care le prăjesc și asigură vânzarea.
Dimineața se vor vinde numai cele
moi și flexibile, asortate cu poeme
patriotice și pe teme sindicale, la
prânz clătitele cu varză și spanac,
asortate cu hai ku-uri inspirate din
promisiunile scurte dar suculente
ale politicienilor, iar seara clătitele
reci, umplute cu etnobotanice, pe
fondul unor sexopoeme, care în era
noastră au înlocuit poezia de dra-
goste, dispărută după căderea
Tanței și a lui Costel. Recuzita? Un
aragaz cu două ochiuri, o butelie,
un mascat care să stea cu ochii pe
butelie, două tigăi, două-trei
măsuțe, toate în uscătorul blocului,
de unde vor fi scoși boșorogii de la
administrație, și un difuzor. Se pot
primi și absolvenți de liceu fără ba-
calaureat sau chiar și fără liceu.
Poemele vor fi înregistrate cu vocea
autorului, care trebuie să își gă-
sească un pseudonim de genul Adi,
copilul minune sau Moș Arvinte,
fund fierbinte. Nu e necesar să le
oferim oamenilor decât ceea ce le
trebuie. Mergi pe mâna mea și
spargi orice piață!”Jur că n-am să
mai fac clătite. Nici cu poeme, nici
cu dulceață. ”Viață” rimează cu
”ceață”, dar mai ales cu ”greață”.
Toamnă bacoviană 2011: Horia Zilieru, Valeriu Stancu, Florentin Popescu
An XIII - Nr. 74 - 2011
50
PRESA LITERARĂ
Ioan Toderiță
Cronica
revistelor literare
Cafeneaua literară 5/100 mai
2011, sărbătoreşte 100 de cafele
,,tari şi dulci – amare”, care, răs-
turnate pe ,,masa tăcerii – lecturi-
lor noastre’’, prevestesc o
împlinire ,,metodică’’, ca revistă
de atitudine, care promovează -
în principal - poezia ( Liviu Ioan
Stoiciu), sau ca revistă pe care o
citeşti cu interes (Cassian Maria
Spiridon) unde / în care incisivi-
tatea ,,păstoririi ei” de Virgil
Diaconu ţine tonusul acesteia
(Da! Există şi cafele incisive, în
multe din cele o sută băute şi de-
gustate, care … ne-au amuţit …
limba) nestipendiat (Gellu Do-
rian). Ori, cum mai explicit în fi-
nalitate, cauză esenţială şi finală -
a revistei , ne ,,avertizează”
Adrian Dinu Rachieru :… încât
ce doresc revistei păstorită de V.
Diaconu e să întreţină un viu
,,spirit critic” refuzând delirul lo-
calist, elogiile diabetice, roiul
condeierilor agresivi ...
Sărbătoare ce aş sărbători-o şi
eu prin cuvintele domnului Virgil
Diaconu : Nici eu, nici Cafe-
neaua, nu vom adormi ... pe lite-
ratura română […] Dacă un
critic precum Gheorghe Grigurcu
ne felicită pentru spiritul ei pole-
mic (benign), cafeaua literară
este expresia unui spirit liber...
Această libertate, cu ştaif , suge-
rează expresia libertăţii de opinie
şi controversă, oricărui scriitor...
Ramuri (nr. 1, 2011), în 20 de
pagini, la Craiova, impetuos şi
dens, evidenţiază teme, exegeze,
pictură, memorii şi ... analize ete-
An XIII - Nr. 74 - 2011
rogene literare : estetice, istorice,
critice. Plinătatea şi deplinătatea
lor stând în condeiele stăpâne pe
hazardul cuvintelor învolburate de
erudiţie, elocvenţă, ... elocinţă.
Gabriel Dimisianu, în Subiecte
răzleţe , alături de Gh. Grigurcu,
ne prezintă din Jurnal : ,,M-a
sunat aseară ( 4 iunie) Livius să-
mi spună că a dat peste un număr
de (din) Ramuri...” şi, tot la pre-
zent inserat, ,,A murit George
Muntean...” ne contrariază lec-
tura. În Pagini de Jurnal (de Gh.
Gr. ), ni se descrie minciuna :
,,(minciuna) urmăreşte să obţină
un avantaj, ascunzând un defect
ori o potlogărie, ameliorând im-
aginea celui ce o practică”. (De
ce nu, aş zice eu, o patologie a mi-
tomanului). Parcă evidenţiind un
răspuns, neutro-filozofic, inter-
vine printr-o sintagmă în textul
jurnaluluifrumospaginat,
doamna Virginie Woolf : ,,Nu
stricăm lucrurile vorbind despre
ele”.
Nichita Danilov îl prezintă pe
Şerban Axinte şi cântecul de
leagăn pentru asasinul său, ca
pe un ,,longobard a cărui fiziono-
mie afişată în triplă ipostază pe
copertele ultimului volum de ver-
suri, Lumea ţi-a ieşit aşa cum ai
vrea tu, ne duce cu gândul la un
Maiakovschi tânăr, căzut pradă
unei melancolii … moldave”.
Dumitru Chiuaru, Armele
grăitoare ale lui Emilian Ga-
laicu – Păun : ,, … în aventura
postmodernă a cunoaşterii, poe-
zia nu se mai rosteşte genuină (?
ingenuu), ci poartă ca un fluviu
o enormă cantitate de aluviuni li-
vreşti – culturale, care dau im-
presia că substanţa ei ar fi doar
intertextuală […]. Emilian Ga-
licu-Păun este, de fapt, un poet
post-textualist”.
Florin Caragiu ne îndeamnă
în opera eminesciană, prin eseul,
La steaua lui Eminescu : ,, La
urma urmei ce înseamnă Dumne-
zeu a murit din Nietzsche (to-
tuna cu sufletul a murit, cu …
Eminescu a murit) pentru unii
postmodernişti? Avem de-a face
[…] cu o teză culturală şi chiar
subculturală. Nu ţine de realitate
.. ci mai degrabă de inocularea
sugestiei oculte că omul < mini-
mal > reprezintă totul”.
Cronica (nr. 3, Martie, 2011),
32 de pagini. Pagini călătorind în
opere multiple, în fără tăgada cri-
ticii oneste, relevante, determina-
tive. Valeriu Stancu, în Ură,
Urări, urători, urîţenii, urîciuni,
ne mărturiseşte (onest) că ,,poli-
tica este o formă a culturii”, când
de ...dreapta, când de stânga.
,,Sunt de dreapta, fiindcă am
atins vârsta înţelepciunii şi o
vorbă înţeleaptă spune că eşti lip-
sit de inimă dacă nu eşti de
stânga la tinereţe şi lipsit de cre-
ier dacă nu eşti de dreapta la bă-
trâneţe [...] Sunt de dreapta
deoarece m-am săturat de ... co-
munism” .
George Popa, în Despre Des-
chis, sub sintagma platoniană : în-
chisoarea noastră este lumea pe
care o vedem, dezvoltă ideile iu-
51
PRESA LITERARĂ
birii şi nesfârşirii prin ... iubire :
,,Omul se află faţă în faţă cu
două nemărginiri : spaţiul cos-
mic, spaţiul cuantic [...] Năzuinţa
eliberării metafizice (a omului
care simte propria-i formă ca o
încătuşare) este inerentă spiritu-
lui uman. Să se elibereze către
Deschis. Ce este acest Deschis?
Iubirea, nesfârşirea cosmică,
noaptea, spaţiul morţii, sublimul,
muzica, deschiderea metafizică,
deschiderea eminesciană (des-
chiderea lăuntrică).Iată sublimul
la ... Hőlderlin: ,,Sublimul este
o plecare / ... luându-şi zborul
către zare”, dar şi primejdia des-
chisului : ,,Totul este lăuntric /
Asta desparte / Astfel este ferit
poetul / Temerarule! Ai vrea faţă
în faţă / să-i vezi sufletul / Te-ai
ruina în flăcări!”George Popa
încheie ,,Despre Deschis” cu
mărturia lui Karl Jaspers : ,,Nebu-
nia lui Hőlderlin deschidea fe-
reastra spre absolut”.
La pagina 4, Cătălin Borde-
ianu ne prezintă Cărţi rare din
secolul al XIII-lea, sub numără-
toarea 137-160. Iar Bogdan Mihai
Mandache, tot pe aceeaşi pagină,
ne prezintă cartea : Magia în isto-
ria intelectuală a Europei, de
Lynn Thorndike, tradusă de Ale-
xandru Anghel şi apărută la Edi-
tura Herald, colecţia ,,Logos” :
Magia nu a fost invenţia com-
pletă a imaginaţiei : ,,a fost filo-
zofia omului primitiv”.
În rubrica ,,Jurnal cu scrii-
tori”, întâlnim sonetul lui Horia
Zilieru, Dumneata (Manuscrisul
de la înviere) : ,, Erai haiducul
peste şapte sate, până o stea ţi-a
hărăzit femeia / ţăranca a.din ra.
(Avea-n nemeea / leoaica soră
dreaptă. Zigurate / le ţin în
basm). / Ea este azaleea / şi sarea
grea a lacrimilor toate / extremul
cerc eclipsei scufundate”/ (te în-
văţam târziu) Mireasma – ceea /
revoltă mirul candelei înalte / Şi
umbre paralele frig îndură /
An XIII - Nr. 74 - 2011
“Sunt substantive oarbe celelalte
/ neutre pe orbita lor obscură”/
(îţi strig acum) Pământul se-în-
spăimântă / Când cerţi la foc
Măicuţa sfântă”.Sonet ce ne în-
dreptăţeşte speranţa poeticii so-
nore, şi a fonologiei armonisare:
clasicului neprejudiciat de flutu-
rii culturismului postmodernist.
Emilian Marcu ne prezintă
critica romanului Gulagul din
lada de zestre a memoriei, autor
Dan Ciucescu, publicat la editura
“Junimea”, din Iaşi (la pagina 10).
Criticul observă şi (ne)sfătuieşte
urcuşul şi suişul personajiilor, fap-
telor lor... narative: “Subiectul ro-
manului este atractiv şi tentant
spre lectură. “Gulagul” este – de
fapt - un bloc cu locuinţe de ser-
viciu pentru specialiştii din
lagărul socialist, în Marocul
bântuit, şi el, de semnele unei
dictaturi”.
În “capitolul” Salonul literar,
în exfolio, ne este prezentată poe-
zia lui Olimpiu Nuşfelean: “Pe
cer-urmele dinţilor mei / în car-
nea inocenţei / trasează / confuze
Căi Lactee” - izbândă falică a di-
gestivului nocturn. Şi, tot astfel –
de profunde şi erudite, dezbateri
pe tema: literaturii imaginaru-
lui: Cu Alice într-o ţară a minu-
nilor, de George Ceauşu;
literaturii universale: Balcanica;
oasele cuvintelor tocmind formula
vieţii şi a morţii; Orientalia; Fe-
ricirea profundei frumuseţi, Poe-
zia arabă contemporană –
prezentate de Marius Chelaru.
Nu lipsesc nici degustări(le) cul-
tural-literare ale somelierului de
serviciuAlexandruDan
Ciochină: selecţii din reviste pri-
mite la redacţie şi din cele aflate
în colecţia lui.
Breviarul filozofic francez cu
subtitlurile Uman/inuman (refe-
ritor la cartea L’Inumain a lui Ni-
colae Grimaldi) Hadewijch
d’Anvers – libertatea şi
frumuseţea iubirii, Husserl şi
ideea de Dumnezeu, cărţi apărute
la edituri pariziene. Cităm din
“prezentarea” făcută de Bogdan
Mihai Mandache: “inumanul
este una din manierele asumării
propriei umanităţi” (N. Gri-
maldi);“fenomenologia
transcendentală este o metafizică
a subiectivităţii concrete (Ed-
mund Husserl); “prea serioşi
sau prea neîncrezători bărbaţii
nu pot distinge ceea ce ţine de
simţurile corporale [...], nici să se
asigure că dorinţa amoroasă este
foarte diferită de elanul spiri-
tual.” (H. d’Anvers).
Poesis nr. 1-2-3, nr. 4-5-6,
2011, volume de 115, 141 pagini.
Sufletul lor şi suflu lor dat de Du-
mitru Păcuraru, George Vultu-
rescu, Claudiu Romartin, Ion
Mureşan şi alţi redactori, colabo-
ratori. Cronică literară de 37, 41
pagini, eseu 20, 23 pagini, Confe-
siuni poesis, tineri poeţi, poezie
contemporană, apoi teme literare
şi opere referenţiale, traduceri
(pe o mare întindere a revistei,
semn al transfrontalităţii ei,
comunicări ei over the board),
laudatio, portrete, parodii, isto-
rie literară (în pagini de “emi-
nesciana”).
George Vulturescu deschide
revistelecu Acoladă la o
execuţie (nr. 1-2-3) din care, din-
colo de motivaţia ei explicită, în
poemul Oraşul cu procurori –
poem ironic şi... acid, aflăm arta
poetică a ne-frustării: “În turlele
bisericii din oraş bat clopotele
fără nici o semnificaţie istorică.
Pe frunzele de gardenii ale tera-
sei “La revoluţie”, din Sătmar,
năpârlesc omizile. Tocmai intră
Ioan, bombănind: Se înmulţesc
zilnic – pe stradă, la magazine, la
autobuze, prin birouri, numai
procurori: fostul pionier, fostul
utacist, (fostul miliţian), fostul
pecerist, (fostul procuror),devenit
procuror.”Ironie şi dezgust , la
care ader plenar.
52
